Doi slăbănogi, o singură slăbiciune
Se spune că dragostea este una dintre slăbiciunile omului. Și, putem constata că, într-adevăr, cei ce iubesc sunt slabi, vulnerabili, pentru că sunt sinceri, oneşti, se jertfesc şi dragostea le este exploatată. Iar contrariul dragostei înțelese ca slăbiciune este indiferența sau ne-simțirea. Şi îi admirăm pe cei ce au tăria de a nu simți ca și muritorii de rând, de a opune constanței și fidelității discontinuitatea și așa-zisa necesitate de evoluție spirituală alături de altcineva. Din tabăra acestor temerari pot face parte persoane avute, realizate material, social şi profesional, care îşi schimbă partenerii după anotimp şi modă, dovedind o tărie aparent de invidiat. Aflăm însă din multiple surse de informare despre sentimentele profunde de singurătate ce le încearcă, despre compromisurile pe care le fac în viaţa de zi cu zi, despre zgârcenia, egoismul şi dependenţa de droguri, sex sau alcool a acestor persoane. Aşadar, în realitate, vedem că numeroase vedete şi superstaruri sunt structuri psihice instabile. Nu ne miră acest fapt. Însă, alarmant este să constatăm că şi viaţa creştinului de azi este tristă, monotonă şi lipsită de energie duhovnicească, asemenea celei a slăbănogului din Evanghelie.
Iisus Hristos are iniţiativa de a veni în ajutorul nostru, al tuturor slăbănogilor, încât să putem mărturisi: „Ridicatu-m-ai pe mine cel căzut în groapă (...) stricăciunea mea cea rău pătimitoare luând-o asupra Ta (…), Hristoase, şi cu mirul dumnezeieştii Fiinţe m-ai înmiresmat” (Octoih Mare, Editura IBMBOR, București, 2003, glasul al cincilea, irmos la cântarea I, duminica, la utrenie, p. 352). Iată Omul, iată-l pe cel ce se face Om, pentru ca nimeni să nu mai zică „nu am Om!”(Ioan 5, 7), sunt singur şi bolnav! Aşa este iubirea Domnului, ne stă mereu aproape.
Suntem însă şi noi aproape de cei bolnavi? Să ne gândim cât de mult i-am putea ajuta pe cei slăbănogi, paralitici sufleteşte şi trupeşte, dacă ne-am îndumnezei. Nici lumea n-ar mai cheltui atâţia bani pe doctorii. Ne împărtăşim şi strălucim, dar ce facem cu harul acesta? Am vindecat pe cineva cu harul Domnului? Mai sunt şi astăzi oameni care fac fapte minunate, dar noi de ce nu putem? Nu acelaşi Duh Sfânt lucrează în toţi? Nu se dau oare darurile şi harul Duhului oricui se nevoieşte cu smerenie şi iubire ? Atunci, cum de nu schimbă creştinii faţa pământului, cum de suntem atât de slăbănogi şi firavi duhovniceşte?
Nu ne jerfim, de aceea iubirea noastră nu doar că nu mişcă „sori şi stele”, ca în viziunea cosmică a lui Dante, dar nici inimile noastre nu le mişcă! Avem puls, dar nu avem inimă. Un cuvios contemporan cu noi, Paisie Agioritul spunea: „Dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jerfim şi noi ceva, rugăciunea nu ne este ascultată. Numai atunci când Hristos va vedea dragostea mea, jerfa mea, îmi va împlini cererea, desigur, dacă ea este spre folosul duhovnicesc al acestuia. De aceea atunci când oamenii vă cer să vă rugaţi pentru un oarecare bolnav, să le spuneţi să se roage şi ei sau, cel puţin, să se nevoiască să-şi taie cusururile lor. (...) Unii nu mănâncă dulciuri pentru ca Hristos să îi ajute pe toţi cei ce suferă de diabet, sau nu dorm pentru ca Hristos să dea puţin somn celor care suferă de insomnii” (Viaţa de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003, pp. 245-246). Şi tot aşa, putem adăuga, ai îndrăzneală să ceri pentru altul acea mângâiere pe care ţi-o refuzi ţie.
Dar să zicem că nu este nevoie să facem minuni. Nu ni se cer minuni, ca să fim mântuiţi. Se cere atât de puţin, pentru cei sentimentali şi calzi, dintre noi. Se cer fapte, nu doar zâmbete, nu doar afecţiune, faptele milei trupeşti. Să dai de mâncare, să alini setea celui însetat, să porţi de grijă celui slăbănog. Un exemplu de slujire a aproapelui regăsim într-o nuvelă de Tolstoi, în care era un cioban pe care bolnavul Ivan Ilici îl iubea mult, pentru că ştia cum să îi ţină picioarele ca să îi uşureze durerile şi avea întotdeauna un aer vesel care îl făcea şi pe el, muribundul, să simtă că trăieşte şi că este iubit.
Nu ni se cer doar zâmbete şi afecţiune, ci fapte. Dar, oare ne îndeplinim datoriile faţă de ai noştri, îi împovărăm cumva sau refuzăm să le ducem povara bătrâneţilor, a durerilor şi să le purtăm de grijă? Să nu ne blestemăm soarta şi să nu îi condamnăm pe bolnavi, chiar dacă din pricina păcatelor s-au îmbolnăvit, cum s-a întâmplat cu paraliticul din Evanghelie, care zăcea neajutorat de 38 de ani. Să nu cugetăm rău despre nimeni, fiindcă, astfel, îl vom influenţa în rău, observa cuviosul grec Porfirie (Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 283-284). Şi ştim că stările de nervi, de mânie, chiar fără să fie exteriorizate prin cuvinte, creează o atmosferă încărcată, pe care o receptăm şi ne influenţează negativ. De asemenea, şi gândul bun şi dragostea sinceră şi tăcută, celălalt, le simte. Să avem gânduri frumoase unul despre altul şi, rugându-ne, vom reuşi, prin Hristos, să ne influenţăm în bine.
Dar dacă nu avem putere să împlinim fapte, pentru că suntem bolnavi şi neputincioşi, oare cum ne vom mântui? Într-adevăr nu se cer fapte, în primul rând, celor bolnavi, dar se cer gânduri bune şi recunoştinţă, faţă de cei care îi duc pe braţele lor. Dumnezeu nu ne porunceşte afecţiune şi sentimente, dar motivul este acela ca să avem puterea şi libertatea de a dărui, nu doar de a primi.
Însă, ce atitudine să avem faţă de cei care ar fi putut să ne ajute, le stătea în putere, dar nu au făcut-o? Să iertăm şi să iertăm acum! Nu ajunge să lăsăm ca timpul să curgă, timpul nu vindecă rănile, doar îngropă ranchiuna, o ascunde adânc în inimă, iar harul pentru care Hristos S-a jerfit ca să ni-l câştige, rămâne la uşa inimii ani de zile, nelucrător. Şi ne simţim nefericiţi, bolnavi, neiubiţi şi nu ştim de ce. Pentru că nu am iertat, pentru că ne-am judecat părinţii! Poate nu bolim pentru păcatele noastre, dar suntem bolnavi pentru că nu iertăm greşelile altora! În adevăr nu există decât o slăbiciune: aceea de a ne iubi doar pe noi înşine. Să ne rugăm să ne arate Dumnezeu pe această persoană pe care nu am iertat-o încă din suflet şi poate nici nu ştim asta, dar după felul în care ne simţim, putem înţelege că nu suntem bine. Şi Hristos, Care de atât amar de vreme stă la uşa inimii noastre şi bate, ne va ajuta îndată, ca să Îi putem deschide.
Slăbiciunea iubirii este și forța ei. Dragostea este compasiune, de aceea este slabă, pentru că cedează, lasă de la ea, se jerfește, iartă. Însă această slăbiciune pe care o ai din dragoste, este urmarea unei transfuzii afective, prin care ai dat celuilalt din energia și viața ta. Și alergând pentru ca celălalt să fie bine, slăbești, și numai în sensul acesta este dragostea slăbiciune pentru cineva. Astfel, este un slăbănog în persoana celui care primește să fie slujit și alt slăbănog în persoana celui care dăruiește. Unul este slab din cauza bolilor și a păcatului, iar altul este slab din cauza dragostei care îl face să uite până și de mâncare și de somn. Să avem numai slăbiciunea iubirii de aproapele, fie că avem să primim dragoste, fie că avem de dăruit.
Constantin Ghiță
24.04.2010
