Am vrut să mă apuc de scris şi apoi m-am oprit. Cu ce drept să scriu, cine sunt eu ? Nimic şi nimeni. Apoi m-am gândit că voi scrie pentru mine ca să nu uit, să nu uit niciodată cine sunt. Şi în acel moment am simţit că trebuie să scriu să spun cum este viaţa mea în cel mai cinstit mod cu putinţă, aşa ca să-mi pot vedea toate greşelile şi să încerc să vorbesc cumva cu acele femei care dintr-un motiv sau altul se despart de copiii lor nenăscuţi de atât de tare încât am vrut să mor atunci în clipele alea. Zile întregi am rătăcit prin oraş, am plâns, am urât tot ce mă înconjura, pe mine, mai mult decât orice. Într-o zi, în plimbările mele, am intrat într-o biserică catolică " să văd cum este " şi ce voi găsi acolo, dar n-am simţit nimic, deşi .......

Şi voi începe cu ziua în care m-am îndrăgostit sau poate că aşa credeam eu Eram la liceu în clasa a zecea, el era cu un an mai mare ca mine,îl chema Radu. Nu voi insista pe amănunte pe care nici nu le mai ţin bine minte şi care sunt chiar lipsite de importanţă. Nu a durat mult, pentru că el nu simţea mai nimic pentru mine, iar eu, deşi vedeam, mă amăgeam zi după zi. Dar a durut despărţirea, pentru că a fost atât de brutală şi rece, a durut. Mă uimea frumuseţea din jurul meu. Am plecat şi m-am îndreptat înspre Mitropolie, nu mai fusesem niciodată sau nu-mi mai aminteam să fi mers. Nu-mi mai aduc aminte dacă m-am rugat, ştiu doar că am plâns, era atâta linişte şi atâta căldură deşi nu era nimeni înăuntru. Am ieşit şi am început să cobor dealul, pe măsură ce coboram începea să se audă vacarmul lumii. M-am oprit din mers de frică să nu pierd frântura de linişte pe care o găsisem, stăteam undeva la hotarul dintre liniştea aceea sfântă şi zgomotul asurzitor de jos. Mi-era frică să mai cobor, dar am ştiut că nu este alta cale şi trebuie să lupt, am coborât şi ştiu doar că mă simţeam uşoară ca un fulg parcă pluteam şi fericită, plângeam dar nu de tristeţe. Dar lupta nu s-a oprit aici, doar alungasem gândul rău că viata mea nu are sens că ar fi mai bine să nu o mai am. Acum când stau şi mă gândesc parcă mă înfior pentru că realizez că am fost pe marginea prăpastiei şi Dumnezeu m-a salvat de acolo fără ca eu să fac ceva să mă salvez, doar El m-a mângâiat şi mi-a spus că viaţa mea are un sens. După asta au urmat clipe de deznădejde, momente de cădere în care m-am apucat de fumat, chiar mi-am cumpărat o dată de băut şi am băut acasă până când am ameţit, voiam să uit, dar nu puteam. Plângeam, plângeam cum nu ştiu dacă am mai plâns vreodată şi simţeam că mă sufoc. Tot ce puteam să fac în momentele alea era să mă ghemuiesc şi să-mi imaginez că Dumnezeu mă ţine în braţe, mă mângâie şi mă leagănă ca să adorm, doar aşa reuşeam să mă odihnesc. Într-o seară am visat că am murit, nu prea reţin visele, dar pe ăsta nu îl pot uita, am visat că un om negru fără chip mi-a înfipt adânc un cuţit în burtă, ştiu că mă durea şi vedeam cum curge sângele şi ştiam că voi muri. Şi eram singură, am văzut apoi doar o lumină, durerea a dispărut şi am simţit o mângâiere, ştiam că sunt moartă, dar mă bucuram, apoi nu m-a mai durut nimic, şi simţeam că m-am făcut iar bine, m-am trezit liniştită cu siguranţa că Dumnezeu m-a vindecat. E greu de crezut, dar e un vis pe care mi-l aduc aminte şi acum după aproape zece ani, ştiu în cele mai mici detalii ce am simţit şi mă bucură şi mă mângâie amintirea lui.

A urmat o perioadă agitată în care am făcut multe alegeri greşite, mi-am ales prietenii greşiţi şi realizam asta şi mă durea, dar simţeam că nu merit altceva mai bun, nu înţelegeam, parcă trăiam un vis, nu eram eu nu era viaţa mea, nu aşa trebuia să fie. Lumea mă fura încet-încet şi mă împingea spre distrugere şi eu vedeam, dar nu făceam nimic.

Apoi a fost o zi, o zi frumoasă de vară în care am simţit că viaţa mi-a fost redată ( întocmai ca în visul meu). O zi cumplită şi agitată şi plină de alegeri în care aş fi putut atât de uşor să trec pe lângă fericirea şi salvarea mea şi să nu o vad. Ziua în care l-am cunoscut pe soţul meu, dar nu l-am cunoscut de cum l-am văzut. Eram pe o scara şi a trecut pe lângă noi, nu l-am văzut, mi-a fost prezentat şi nici atunci nu l-am văzut, am întins o mână moale, plictisită. Nu vedeam nimic, de-abia când a spus: "Ma bucur " am resărit, m-am uitat la el şi l-am văzut, cineva care se bucură într-adevăr să mă cunoască, să mă vadă. Am ştiut atunci că nu-l voi mai lăsa să plece, am ştiut că vom fi împreună. Şi am fost chiar dacă a fost un păcat, ştiu că mereu îi spuneam că dacă se va întâmpla să rămân gravidă şi el nu va mai vrea să fie cu mine eu voi păstra copilul, voiam să ştie şi să mă accepte cum sunt. Într-un an eram căsătoriţi şi eram fericiţi, ne iubeam. Eu eram studentă în primul an şi el făcea masteratul, şi în acelaşi timp avea ore de preparator la Politehnică. Ne doream un copil dar nu venea, aşa au trecut doi ani, ne-am mutat singuri într-un apartament. Aveam tot ce ne doream, eram tot timpul împreună, nu puteam sta unul fără celalalt ne bucuram la tot pasul, şi aveam ceva ce ne făcea fericiţi: eram liberi. Copilul tot nu venea şi eu nu-mi dădeam seama că trebuie să mă rog ca el să vină. Şi după trei ani de când ne cunoscusem, am fost la o mănăstire, la Brâncoveni. Nu mai ştiu decât că am ajuns într-o grădină superbă şi era soare şi linişte, am văzut o cişmea cu icoana Maicii Domnului, toate astea sunt ca un vis, era atât de frumos. Am luat o cană de apă şi am băut o gură, doar o gură şi m-am gândit " Măicuţa Domnului te rog din suflet dă-mi un copil ", doar atât, dar simţeam din tot sufletul că mă va ajuta. Trei luni mai târziu, eram la o clinica şi am făcut un test, soţul mea mă aştepta jos, stăteam ca pe ace. Când asistenta a ieşit şi m-a chemat, şi mi-a spus că rezultatul e pozitiv, am întrebat cât e de sigur testul. Mi-a zis fără să mă privească :" sută la sută ", " Sigur? " am mai întrebat o dată şi vocea îmi tremura şi aveam lacrimi în ochi. Abia atunci s-a uitat la mine, "te bucuri ?" m-a întrebat mirată, i-am spus că da şi plângeam de bucurie. Apoi m-am uitat în jur şi am văzut acolo doar femei triste care primiseră poate aceeaşi veste ca şi mine, dar nu se puteau bucura. Se uitau triste şi mirate la mine, acolo se făceau avorturi, femeile nu veneau să afle, ştiau deja. Mi-a fost mila de ele şi mi-aş dori ca bucuria mea să le fi schimbat decizia. Aş fi vrut să mă opresc să vorbesc cu ele să le spun ce sentiment minunat este şi cu ce nerăbdare aşteptam copilul acesta şi cum îmi fusese dăruit doar cu o simplă rugăciune venită din inimă. Dar nu m-am oprit şi regret, nu am făcut nimic... mă grăbeam să-l anunţ pe soţul meu care mă aştepta jos. De cum m-a văzut a ştiut ce veste îi dau, şi m-a luat în braţe şi am plâns amândoi de fericire. Nouă luni au urmat, n-a fost uşor, dar oare pentru care mamă e uşor? A trebuit să stau mai mult în pat, erau ceva probleme şi stăteam şi plângeam câteodată şi mi-era frică uneori şi mă rugam să fie sănătos copilul meu. Până în luna a şaptea n-am ştiut dacă e fată sau băiat, dar nu-mi păsa, ştiam că trebuie doar să fie sănătos, să se nască.

Mai spun doar că m-am chinuit douăsprezece ore ca să-l nasc. Ţin minte că aveam o icoană cu Fecioara Maria în cameră şi o rugam să mă ajute, şi spuneam în gând neîntrerupt rugăciunea lui Iisus. Simţeam că dacă nu o spun am să mor. Am fost ca un animal chinuit şi adus la îndobitocire prin durere, mă uitam cu disperare după copil să vad dacă e bine dar nu puteam să fac nimic, nu-l auzeam plângând, toţi s-au speriat, m-au lăsat singură şi stăteau aplecaţi deasupra lui. Au fost momente cumplite dar ştiu că în noapte aceea Dumnezeu a fost acolo în fiecare minut, şi mi-a fost dat să aflu lucrul asta atunci când a doua zi doctoriţa care a venit să controleze băieţelul meu uitându-se în fisă, mi-a întins mâna şi mi-a spus " Dă-mi voie să-ţi strâng mâna. Eşti unul din puţinele cazuri în care scapă cu viaţă şi mama şi copilul". Am simţit că mă prăbuşesc, nu înţelegeam cum s-ar fi putut întâmpla asta. În noaptea aceea nu am putut dormi, mă uitam la copilaşul meu născut atât de chinuit, vânat la faţă cu capul umflat de un hematom de la atâtea sforţări să se nască şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că ne-a apărat. Apoi ne-am început viaţa în trei.

Mereu a fost un nou început. La nici un an, eram iar gravidă. M-am bucurat pentru că îmi doream acest copil şi în prostia mea chiar speram să fie fetiţă, ca şi cum ar fi contat. Am mai fost la o clinică, unde am făcut testul şi când s-a dovedit pozitiv a văzut compătimirea în ochii asistentei, abia când a aflat că nu vreau să fac ceva rău s-a bucurat, am citit bucuria asta în sufletul ei, simţea că mai este speranţă. Eu de-abia acum, după ce am citit acele mărturii înfricoşătoare ale femeilor care avortează înţeleg, atunci mi se părea că toţi gândesc ca mine. Apoi, la scurt timp mi-a fost dat să văd cât de uşor poţi chiar cu sufletul curat fiind să cazi în cel mai groaznic păcat, să ucizi. În câteva săptămâni a început să-mi fie rău, să mă doară spatele, să sângerez. Mi-era frică de ce vedeam că se întâmplă sub ochii mei şi plângeam, mi-era frică şi să plâng prea tare, ca să nu pierd copilul ce-l simţeam crescând în mine. M-am dus la o doctoriţă plângând şi speriată şi, după ce m-a controlat şi a auzit că mai am un copil micuţ, a început să mă "lovească ". Mi-a dat toate motivele pentru care ar trebui să fac întrerupere de sarcină, chiar îmi spunea că oricum o voi pierde, că e prea curând să am un copil după o naştere atât de grea şi, câte şi mai câte. O auzeam, dar nu voiam să o aud, îmi venea să îmi acopăr urechile cu mâinile, şi să fug, să fug de ea. Am ieşit împleticindu-mă, n-am putut bâigui decât că nu ar trebui să mă împingă spre avort, şi am plecat plângând cu soţul meu, care nu înţelegea, dar era trist ca şi mine. Mă programase pentru a doua zi la un ecograf care să mă convingă mai tare că aveam nevoie de un chiuretaj "de urgenţă". Nu m-am dus, m-am dus la acelaşi medic (să-i dea Dumnezeu sănătate) cu care născusem şi primul copil şi mi-a redat încrederea. Am stat în pat şi credeam că a trecut şi totul va decurge normal, mi-am dat licenţa şi lucrarea de diplomă cu burtica după mine.

Dar într-o zi de toamnă, o zi frumoasă, pe când eram în luna a opta mi s-a rupt apa. Am ajuns la spital, speriată, ştiind că nu trebuie să nasc. Acolo am descoperit că sunt mulţi oameni împietriţi cărora nu le mai pasă nici măcar de suferinţa celor din jur. Sau poate că aşa trebuie să fie, ca să poată salva vieţi. Am stat două săptămâni în spital înconjurată de asistente şi medici care dădeau din cap şi nu înţelegeau de ce medicul meu nu îmi scoate pur si simplu copilul, viu sau mort, de ce nu se dă bătut şi încearcă să mai tragă de timp ca să-l ajute să trăiască. Nu aveam voie să mă mişc, aveam perfuzii aproape permanent care să îi întărească plămânii, şi să crească. Fiecare zi care trecea îmi dădea speranţa, deşi, oricât de grav ar fi fost, tot nu aş fi vrut să accept. Când nu mai simţeam că mişcă, mă rugam, ziceam "Doamne, fă-o să dea din picioruşe, ca să ştiu că e în viaţa "; când mă mişcam şi simţeam că pierd lichidul ce îmi ţinea copilul în viaţă, înţepeneam şi plângeam, încercam să vorbesc cu ea, să o mângâi şi să nu mă gândesc că s-ar putea să nu o văd niciodată pe fetiţa mea în viaţa. În fiecare zi mergeam la ecograf, unde vedeam tot felul de femei, unele cu probleme mai grave decât ale mele, dar care îşi purtau crucea fără să crâcnească, altele mai tinere ca mine în care creştea viaţa şi ele nu o doreau. M-am îngrozit, nu ştiam că sunt atâtea. Colega mea de cameră îşi avortase primul copil, acum se chinuia sa facă unul "dorit ". Era gravidă cu gemeni, era în spital de la începutul sarcinii şi trebuia să stea până la sfârşit, unul din gemeni era aproape mort, iar celălalt creştea cu greu. Ştia că unul trebuie să moară ca celălalt să aibă o mică speranţă de viaţa. Ştia ce făcuse şi mi-a spus că ştie de ce i se întâmplă aşa, ştia că îşi omorâse copilul şi îi părea rău. Mi-era milă de ea, dar mi-era şi frică de ea. O altă fată, pe care am văzut-o de câteva ori la ecograf, era gravidă într-o lună avansată şi în fiecare zi i se făceau injecţii ca să îi omoare copilul şi în fiecare zi era acolo la ecograf, aşteptând alături de mine ca să vadă dacă mai trăieşte puiul din ea. Când n-am mai văzut-o am ştiut că s-a terminat. Ar fi trebuit să vorbesc cu ea, dar o uram şi-mi era milă de ea în acelaşi timp. O ura pentru că eu mă chinuiam să-l ţin în viaţă, iar ea îl omora şi-mi era milă de ea, pentru că încercam să-i găsesc scuze. Dacă aş fi iubit-o şi aş fi vorbit cu ea, poate că un copil ar fi trăit. Mă simt vinovată că nu am făcut-o şi că vorbesc acum despre asta, dar mă gândesc că poate cineva în aceeaşi situaţie va citi aceste gânduri şi se va opri o clipă ca să se gândească la ceea ce face. În acea perioadă am trecut prin clipe de deznădejde şi încredere, şi speranţa şi disperare. Mă rugam noaptea şi plângeam, plângeam de dorul de copilul meu lăsat acasă, de frică pentru copilul nenăscut.

Într-o dimineaţa friguroasă de noiembrie, fetiţa mea s-a născut. A fost mai uşor şi mai repede. Eram pe masa de naşteri şi simţeam că plutesc, că sunt departe . Îi auzeam ca prin vis pe medici, parcă nici nu mă mai durea nimic, îi vedeam cum se agită, le vedeam feţele speriate şi cum cereau tot felul de ustensile, dar nu-mi mai era frică. Mă cuprinsese o linişte deplină, parca ştiam că va fi totul bine. Nu mi-a spus nimeni nimic după naştere, doar medicul a venit la mine şi s-a uitat o clipă ca şi cum ar fi vrut sa mă strângă în braţe. Era fericit şi eu eram fericită. Mi se născuse şi fetiţa mult dorită şi nimic nu mai conta. Începeam o nouă viaţa.

Abia după doi ani când l-am revăzut pe medic la cabinetul lui, m-a recunoscut şi mi-a spus " În ziua aceea era să muriţi amândouă. Tu nu ştii cât sânge ai pierdut.. " Atât. Parcă eram din nou într-un vis, îmi aduceam aminte de ziua aia, de liniştea ce mă cuprindea încet-încet, fără să adorm. Şi atunci Dumnezeu fusese cu mine. Vremea a trecut şi copiii au crescut şi la doi ani după ce am născut-o pe fetiţa mea am aflat că sunt iarăşi gravidă. Mi-e ruşine să o spun, dar trebuie să recunosc că am plâns, şi nu de bucurie, ci de frică. Am plâns atât de tare şi eram atât de speriată, încât preţ de o clipă, doar atât, mi-a trecut prin minte " ce-ar fi dacă... " . Nici nu pot continua, mi-e ruşine şi frică de gândul de atunci. L-am alungat cu lacrimi şi, cu soţul meu alături, am pornit pe un drum de nouă luni de spaime şi rugăciuni. În luna a treia am aflat, după efectuarea unor analize, că am în sânge doi microbi cumpliţi responsabili de multe cazuri de pierderi de sarcină sau de copii născuţi cu grave handicapuri: toxoplasmoză şi listeria. Erau valori destul de mari şi până să ajung la medic, m-am documentat şi am plâns, ştiind ce mi-ar putea spune. Şi m-am rugat să fie totul bine sau măcar să nu-mi spună medicul că trebuie să fac întrerupere de sarcină, pentru că nu aş fi putut. Dar medicul, deşi îngrijorat, nu m-a întrebat nici măcar o dată dacă prefer să nu îl păstrez. Si pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus în cabinetul acestui om şi a dat viaţa mea şi a copiilor mei pe mâna acestui om. Au urmat tratamente lungi cu antibiotice şi analize aşteptate cu sufletul la gură şi valori care nu voiau să scadă şi luni de stat în pat, pentru că " ceva nu era bine ", era grăbit, ca şi surioara lui. Nopţi, mai ales în ultimele luni de sarcină, în care mă trezeam noaptea sufocându-mă fizic şi soţul meu, care mi-a fost alături fiecare minuţel, fără să crâcnească sau să obosească vreun minut. Zile în care se mişca atât de tare bebeluşul, încât simţeam cum o coastă mi se dislocă pur şi simplu, şi durere, şi tratamente cu calmante puternice care mă ţineau într-o stare de ameţeală continuă fără să mai pot dormi. Nu vreau să-mi plâng de milă, deşi aşa pare, dar vreau să ştie orice mamă că acest drept se câştigă cu durere şi trebuie să lupţi pentru el, să-ţi doreşti cu înflăcărare, să te rogi la Dumnezeu să-ţi dea putere să poţi fii mama. Şi tocmai de asta nu ai dreptul să renunţi pur şi simplu la el. Eu nu sunt o martiră, eu sunt o fericită şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am îndurat pentru că aşa înţeleg că mare este darul Lui şi tare uşor mi se pare acum uitându-mă înapoi.

Păcatul meu cel mai mare cred că este frica, dar tocmai această frică m-a făcut să mă abandonez în braţele lui Dumnezeu şi să-l las pe El să lucreze. În noaptea dinainte de a naşte n-am putut dormi, m-am rugat pentru copilaşii mei, pentru toţi trei, să aibă grijă de ei şi să nu mor, ca să-i pot vedea crescând şi să-i pot iubi. Pe masa de operaţie, până să adorm, mi-a fost frică ,voiam să le spun să mă dea jos, să mă lase în pace, că mi-e frică. În rest, nu mai ştiu nimic, doar bucuria de a simţi durerea când m-am trezit, durerea care mă asigura că sunt în viaţa. Şi-mi mai amintesc ceva, pe lângă această durere, şi anume, faptul că am uitat de ea când mi-am văzut copilul, când i-am numărat degeţelele şi l-am simţit la piept. E un sentiment de nedescris pe care l-am simţit la fiecare copil, în momentul când îl iei în braţe şi îl pui la piept şi se lipeşte cu guriţa de tine, atunci uiţi de tot ce e rău sau de frică sau de durere. Atunci crezi cu toată fiinţa şi ştii că Dumnezeu e lângă tine şi te apără, şi te iubeşte şi va avea grijă de tine. Acesta este darul cel mai de preţ pe care ţi-l face un copil în primele ore de viaţă: credinţa, mântuirea.

Cum să renunţi la darul acesta care vine de la Dumnezeu, cum ?

Sper că aceste gânduri, aşa de prost cum sunt scrise ele şi anapoda, să ajungă la acele femei care, de teamă sau din alte motive renunţă la copiii lor. Am scris cu inima nu cu mintea şi îmi doresc să găsească lumina călăuzitoare în viaţa care să le îndemne numai la cele bune.

Dumnezeu să ne ierte şi să ne ajute !

Magda
Webmaster: Gigel Chiazna

Trafic.ro - clasamente si statistici pentru site-urile romanesti