Iertarea ca funcţie a libertăţii

Versiune tiparTrimite unui prieten

Constantin Ghiță

Iertarea nu este sinonimă cu scuza. Filosoful Vladimir Jankélévitch observa că: „iertarea nu iartă pentru că; iertarea nu se porneşte să se justifice pe sine şi să arate motivele, căci motive nu are”. Scuza, în schimb „nu scuză decât scuzabilul, şi ca atare, condamnă nescuzabilul” (Iertarea, 1998, pp. 117-118). Iertarea nu neagă greşeala efectivă, dar procedează ca şi cum ea nu ar fi fost săvârşită (Iertarea, p. 121). Iertarea nu este condiţionată de găsirea unor circumstanţe atenuante. Ea nu scuză, ci iartă liber, în dar, recunoscând libertatea nelimitată a omului ca fiu al lui Dumnezeu. Aşadar, iertarea este o funcţie a libertăţii şi „dacă există lucruri care nu pot fi scuzate, nu există lucruri de neiertat”. În schimb, scuza îl vede pe om ca fenomen determinat (neliber) al naturii, atunci când explică greşeala „prin neştiinţă sau prin prostie, prin orbirea sau prin delirul simţurilor” (Iertarea, p. 192).
Care este însă obiectul iertării noastre? Monahul Nicolae Steinhardt distingea patru tipuri de iertare:
1. Iertarea greşiţilor noştri, care implică şi uitarea greşelilor acestora. Sfântul Ioan Scărarul învăţa că atunci când nu putem uita, să ne amintim de cel care ne-a provocat suferinţă ca de un doctor trimis de Dumnezeu, pentru cauterizarea păcatelor noastre.
2. Iertarea celor cărora noi le-am greşit este un alt mod de iertare, aparent absurd: „Cum am putea ierta noi pe cel de către noi vătămat?” (Dăruind vei dobândi, 2006, p. 151). Este necesară această iertare, pentru că, în prezenţa celor pe care noi i-am rănit, ne-am făcut de ocară, ne-am descoperit într-o ipostază care ne-a compromis înaintea lor, ne-a stricat buna imagine. Deşi nu ei sunt vinovaţi pentru că noi am cedat şi patimile ne-au dat de gol înaintea lor, numai trecându-le cu vederea, ne răcorim inima.
3. Iertarea de sine este de trebuinţă şi ea, pentru a birui în noi deznădejdea. Nicolae Steinhardt sesiza că păstrarea păcatului în minte aduce unora smerenie, dar altora tulburare. În acest sens, psihiatrul Amadeo Cencini ne îndemna să evoluăm spre o învinovăţire de sine sănătoasă, o vină constructivă, care să se raporteze la Dumnezeu, pe care nu l-am ascultat, iar nu la puterile noastre personale mărginite, care, adeseori, ne dezamăgesc (Să trăim împăcaţi: aspecte psihologice, 2004, p. 293).
4. Al patrulea tip de iertare vizează răscumpărarea păcatelor omului de către Dumnezeu, prin mărturisirea acestora în conștiință și înaintea preotului duhovnic.
Iertarea își are rostul ei și în cazul în care cineva pe care noi nu îl agreem și nu îl dorim, se îndrăgostește de noi. Dragostea aceasta loveste direct orgoliul nostru, ne destramă părerea prea înaltă despre noi înşine, care ne făcea să credem că putem aspira la un partener desprins din poveste şi că ni se cuvine totul. Regăsim aici acelaşi mecanism psihologic prezent în cadrul iertării celor cărora noi le-am greşit. Este un adevăr că ne iubesc, uneori, numai oameni situaţi fizic, caracterial şi social sub nivelul aşteptărilor noastre. Dar, a renunţa la aceste aspiraţii, la convingerea că „merităm” ceva mai bun, ar lăsa locul sentimentului inconfortabil de ratare. Dragostea unei astfel de persoane, care nu corespunde cerinţelor noastre, ne readuce, într-un fel, cu picioarele pe pământ, la o stimă de sine mai scăzută, mai ales atunci când nici nu se întrezăreşte la orizont o „şansă” mai bună.
Ar fi de dorit să putem separa între atributele (fizice şi caracteriale) care nu ne plac şi persoana care poate că nu ne-a greşit cu nimic. Numai că noi asociem, în mod iraţional, urâţenia cu un afront personal. În realitate, este posibil ca în spatele etichetei că nu ne place persoana, sau a dictonului că „gusturile nu se discută”, să se ascundă adevărul că nu iertăm.
Or, dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te absolvă (Luca 6, 37, Matei 6, 14-15). Să iertăm, amintindu-ne că Dumnezeu ne-a iertat Cel dintâi. Să uităm, refuzând să ne lăsăm capturată memoria şi energia de situaţii şi persoane care ne-au rănit.