Imnul Patimii Mântuitorului

Versiune tiparTrimite unui prieten

Imnul Patimii Mântuitorului
Roman Melodul, traducere de Parascheva Grigoriu

Introducere

Cu mai puține intenții de teologhisire dogmatică decât Imnul Sfintei Marii la cruce, Imnul Patimii Mântuitorului zăbovește mai mult asupra circumstanțelor istorice ale răstignirii, întâlnirea dintre Pilat și Mântuitorul, cu recapitularea sinedriului Caiafei, totul presărat cu pro-feții ale Vechiului Testament cu privire la Patimă, unele directe altele învăluite sau umbrite, cum ar spune tâlcuirea duhovnicească. Cum era și de așteptat, accentul cade în poem pe participarea întregii făpturi create la Patimă, conform modelului Evanghelic și celui din Triod. La Ve-cernia de Vineri a săptămânii Patimilor se cântă condacul: „Toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-te pe Tine Hristoase, pe cruce răstignit. Soarele s-a întunecat și temeliile pământului s-au cutremurat. Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel Ce ai zidit toate, Cel Ce ai răbdat pentru noi de voie, Doamne slavă Ție”. (Triod, p. 556) Anticipată încă din imnul precedent, această zguduire din temelii a lumii create dă proporția, dimensiunea înfrico-șătoarei jertfe a Mântuitorului în fața unei umanități indiferente, împietrite, orbite de păcat. Nici un element al naturii nu vrea să fie părtaș la uciderea Țiitorului a toată făptura, soarele își ascunde razele, pământul se cufundă în adânc, pietrele se despică, iar templul își sfâșie tunica. Toate aceste circumstanțe împreună cu detaliile nedreptei judecăți a lui Pilat au menirea de a recompune tabloul pătimirii Mântuitorului cât mai viu spre a-l aduce cât mai prezent în conștiința noastră: de aici, abundența descrierii, prevalența ei – rarisim pentru Roman Melodul care preferă dramaticul. Dialogul este foarte redus, schimbul de replici este între Mântuitorul și personajul colectiv, poporul iudeu, dar și acest dialog este mai mult povestit decât redat direct, luând, uneori, aparența unui monolog. Mult mai dramatică ni se pare scena mută între Pilat și Mântuitorul, mai plină de tensiune tăcerea plină de sens și de rod a Mântuitorului, iar comentariile autorului, uneori adevărate aparteuri, seamănă mai mult cu niște indicații scenice. Aspectul cel mai interesant este faptul că Roman Melodul subliniază ideea întreitei judecăți a Mântuitorului: Caiafa, Pilat și, în fine, poporul iudeu. Autorul imnograf pune pe seama poporului iudeu acuzația adusă Mântuitorului de a fi călcat sâmbăta, lucru care nu este conform nici unei Evanghelii pentru ziua Patimii. Este aici o ironie adusă poporului iudeu, următor al Legii mosaice, care, pentru o pricină atât de măruntă, au călcat o așa de mare Lege. Această ironie corespunde celei atribuite Maicii Domnului din Imnul precedent: „voi putea vedea îndrăzneala celor care cinstesc pe Moise,/ căci, pare-se, întru dreptatea lui, au venit acești orbi să Te ucidă”. De altfel, paradoxul nedreptei judecăți a Judecătorului a toată făptura este tema care revine cu cea mai mare frecvență, fiind ilustrată pretutindeni ca o răsturnare de valori și inversare a ordinii întregii făpturi create, atrăgând după sine sau provocând calamități în întreg universul creat. Aceste paradoxuri se succed într-un ritm alert, dinamizând întreaga desfășurare a momentului patimii. Celor trei judecăți la care a fost supus Mântuitorul, li se opun trei tâlcuiri din Vechiul Testament care anunță chipul pătimirii pe cruce: stâlpul de foc ce i-a condus în pustie și care s-a arătat lui Moise și lui Aaron, Piatra din capul unghiului, și Iona în pântecele chitului, pentru a semnala identitatea de ființă între Dumnezeul Legii mosaice și Hristos. Același Dumnezeu Care le-a grăit prin profeții îi va judeca din înseși tablele Legii lor întru care L-au condamnat pe Dătătorul de Lege.

Proimion I

Astăzi s-au cutremurat temeliile lumii,
Soarele și-a ascuns razele, nerăbdând a vedea
Întins pe cruce pe dătătorul de viață al tuturor,
Pentru căderea din vechime; raiul s-a deschis,
Numai Adam dănțuiește.

Proimion II

Tirania vrăjmașului a fost dezlegată
Eva și-a șters lacrimile
Prin patima Ta, o, Iubitorule de oameni, Hristoase Dumnezeule:
Întru Acesta cel ce murise s-a înnoit,
Și numai prin El tâlharul în rai s-a sălășluit
Iar Adam singur dănțuiește.

1. Astăzi, cerule, încremenește de uimire, cufundă-te în haos, pământule,
Să nu îndrăznești soare, pe Stăpânul tău
A-L vedea pe lemn spânzurat de voie.
Să se despice pietrele,
Căci piatra vieții este acum pironită în cuie,
Să se despice catapeteasma templului, fiindcă trupul cel stăpânesc
Acum se împunge cu sulița de cei fărădelege
Toată zidirea se cutremură și suspină de patima Ziditorului:
Numai Adam dănțuiește.

2. Luat-ai, Mântuitorul meu, pe cele ale mele,
ca eu să le primesc pe ale Tale
Ai primit a pătimi, pentru ca eu acum să mă slobozesc de patimi.
Prin moartea Ta, eu am înviat.
Tu Te-ai întins în mormânt, pentru ca drept casă mie să-mi dăruiești raiul.
Te-ai coborât în adânc, pentru ca pe mine să mă înalți
Porțile iadului ai sfărâmat, pentru ca să-mi deschizi mie porțile raiului.
Toate le-ai răbdat pentru cel căzut
Toate le-ai pătimit ca Adam să salte de bucurie.

3. Pe Tine, Cel Ce ții în mână întreg cuprinsul pământului
Luându-Te, călcătorii de lege acum Te duc în sinedriu la Caiafa
Pe Tine, Cel pe Care lumea nu-l cuprinde.
Și numai cât Te văzură pe Tine
Cei orbi cu sufletul, ca scoși din minți au strigat:
„Cel Ce hulește Legea și pe Moise a venit aici,
Oricine cinstește pe Moise și respectă Legea, să-și arate zelul!
Nimeni să nu slăbească, cel rătăcit a venit ca să sufere,
Precum a zis, ca să se bucure Adam.”

4. Acestea strigându-le poporului:
„Nu bine-am zis mai înainte?!
Mai bine să piară un om decât tot neamul?!”
Cine a văzut vreodată o aspidă
care în loc de venin să verse dulce miere?
Și cine a văzut vreodată flacără și arzând, și răcorind deopotrivă?
Cine a mai auzit minciuna adeverindu-se, precum Caiafa?
Căci fără de voie a profețit că pentru toți vei muri, Tu, Mântuitorul meu,
Ca Adam să salte de bucurie.

5. Astfel grăi Arhiereul, dar cele ce grăia n-a priceput
Căci pizma l-a orbit și l-a împins la ucidere: pizmei
Uciderea-i urmează - martor este Abel,
de Cain pizmuit și mai pe urmă ucis,
Iar acum Hristos Însuși pătimește,
cu dragoste dorind pe poporul pizmaș:
Întărâtat spre mânie, a arătat iubire
A vindecat pe bolnavi și drept mulțumire,
Pătimește și se răstignește ca pe Adam să-l bucure.

6. Neputând suferi mulțimea minunilor Tale,
Mulțimea celor fărădelege striga:
„Ia-L! Răstignește-L! Răstignește-L!
Ducându-L la Pilat pe Cel Care duce toate
Pe Cel Care va veni să judece pe împărați și pe săraci
L-au trimis la judecată.
Pe dreptul judecător Îl judecă cel condamnat
Și pe Izbăvitorul, ca pe un tâlhar,
L-a trimis la moarte cel ce trăia în întuneric.
Iar El Însuși primind a pătimi a tăcut, răbdând toate,
Fără a grăi Cuvânt, a stătut înainte la Judecată
Pentru ca Adam să se bucure.

7. Fără de glas a stătut Tunetul,
Fără de cuvânt, Cuvântul
Căci de-ar fi înălțat glasul nu ar fi fost biruit
Și biruind, nu S-ar fi răstignit și Adam nu s-ar fi mântuit :
Pentru aceea, ca să pătimească
Cel Ce pe cărturari i-a prins în laț,
Tăcând, a biruit.
Văzând așadar judecătorul pe cel ce nu vorbea,
a stat în cumpănă cuprins de tulburare și a zis:
„Ce voi face celui care nu vorbește?”
Iar aceia răspunseră: „Este vinovat Cela pe care noi îl împricinăm:
Fiindcă se preface surd ca să bucure pe Adam”

8. E de folos ca Eu acum să merg la moarte” a zis Mântuitorul meu
Către poporul cel călcător de Lege,
Căci pe Pilat, socotindu-l necuvântător,
De Cuvânt nu l-a învrednicit.
„În schimb pe fiica lui Iair cândva
numai prin cuvânt am înviat,
Iar pe fiul cel singur născut al văduvei l-am sculat
Și pe Lazăr numai strigându-l,
pe cel ce zăcea fără de suflare,
întorcându-l, tuturor l-am arătat?
Și pentru aceasta, negreșit, ori mai curând,
drept plată, pătimesc și mor ca să bucur pe Adam.”

9. Dar, când poporul a auzit cuvintele cele izvorâtoare de miere,
Cum era plin de fiere, a răspuns:
„- Nu pentru acestea Te răstignești,
ci pentru că ai dezlegat sâmbăta”
„- Și oare ce era mai bine, să miluiesc un bolnav
sau ziua sâmbetei să cinstesc?
Voi înșivă de multe ori ați dezlegat sâmbăta,
Iar Eu nu am ieșit din sânul Tatălui pentru sâmbătă
Se îmbolnăvise firea omenească și din înălțime văzându-o,
Fără de întârziere am venit
Ca Adam să se bucure.

10. Căci ziua sâmbetei nu slăbește puterea iadului și nu alungă boala,
Nu-i vindecă pe slăbănogi, afară numai de Domnul Sâmbetei,
Eu, Cel răstignit.
Căci păzitor al multor sâmbete s-a făcut orbul
și de întuneric în jug era ținut.
De multe ori a cinstit multe sâmbete
Și slăbănogul bolnav de treizeci și opt de ani până-acum,
Dar, la fel, nu s-a tămăduit, din patu-i nu s-a sculat,
Până ce n-am venit Eu ca să se bucure Adam.

11. Ați auzit ades batjocura multora dintre cei ce locuiau în jurul vostru
Ca țiitori ai sâmbetei și în același timp bolnavi:
Căci neamurile pururea ziceau: „Unde este Dumnezeul lor?
Să depărteze bolile de la ei Cel Ce este cinstit de aceștia prin Lege!
Acestea zicându-le până și vrăjmașii voștri
vă acopereau de ocări și batjocuri
încolțindu-vă și grăindu-vă de rău:
Iar Eu pe toți i-am mântuit,
Sâmbetei mai multă slavă dându-i,
Ca să se bucure Adam.

12. Nedrept am părut drepților când pe desfrânata ce se pocăia
Care și-a agonisit picioarele mele drept dascăli înfrânării,
Care crezu în Mine cu dăruire
Și cu ploaie de smerite lacrimi mi-a spălat tălpile
Pe care marea nu le-a udat1
Care a uns cu mir capul Meu
Pe care Înainte mergătorul s-a temut cu mâna să-L atingă,
Până ce Eu nu i-am dat poruncă
Cea care mai dinainte a arătat pe cele pe care acum le rabd
Voind și iubind ca să se bucure-Adam.

13. După ce acestea le-a grăit Iisus, a auzit poporul cel însetat de sânge
Și sălbatic și ca un leu a răcnit, ca să ia sufletul mielului Hristos,
Iar Pilat împlinindu-le voia, pe Tine, Cel blând, Te-a biciuit.
Astfel a muncit spatele tău,
Tu însă chinuindu-i coasta2, i-ai arătat puterea Ta
Căci soția acestuia atunci a strigat neumbrit:
„Pe Judecătorul tău Îl judeci, ca să se bucure Adam.

14. Mântuitorul a răbdat biciul, legat era dezlegătorul tuturor,
Fiind dezbrăcat și întins pe stâlp,
Cel Care mai înainte a grăit lui Moise și lui Aaron
în chip de stâlp de nor,
Cel Care stâlpii pământului a ținut,
precum a spus David, a fost pironit pe stâlp;
Cel Ce a arătat poporului calea în pustie,
Căci înaintea lor a mers în chip de stâlp de foc–
Pe stâlp a fost suit.
Piatra din unghi pe stâlp, ca piatră să taie Biserica3
Pentru ca Adam să se bucure.

15. Totuși, biciuindu-L pe doctor,
i-a pironit Pilat palmele pe cruce.
Pentru aceasta, s-a prefăcut fără de vină,
dar a fost aflat răspunzător,
Căci și biciuindu-L, L-a dat la răstignire
și „nevinovat sunt” zice.
Cine a auzit vreodată ucigaș zicând către jungherul său:
„Cu tine am ucis, dreptu-i să nu fiu pedepsit”?
Așa și Pilat, folosindu-se de paloșul celor fărădelege
La moarte L-a dat pe Ziditorul
Ca Adam să se bucure.

16. „Răstignește-L” a auzit ucigașul
pe hulitori strigând și, voia-le plinind-o,
A predat crucii nu silit, pe cel pe Care a voit a-L răstigni.
Auzind „vei fi dușman lui Cezar” s-a temut ca un laș,
Căci a voit a fi mai curând dușman Atoatefăcătorului decât lui Cezar,
Preferând Vieții, viața de acum
Deci cum nu va fi vinovat cel care, de dragul celor fărădelege,
A ucis pe Cel Viu, ca Adam să se bucure.

17. Aruncând asupra lor vina, L-a ucis prin ei pe Hristos
Găsind în ei îndreptățire care ziceau:
Că „sângele Lui va fi asupra lor și asupra copiilor lor.”
Fiilor nenăscuți părinții înșiși le-au țesut veșmânt de blestem
La propria lor rană s-a adăugat nouă rană pentru urmașii lor
Dreaptă pedeapsă pentru răutățile lor
din neam în neam până-n veac:
Iar noi primind sângele Mântuitorului
Aflăm mântuire, ca să se bucure Adam.

18. Pierea de sete cel născut din pământ, ars de arșiță
Rătăcea în pustie în pământ fără de apă
Și nu a găsit nenorocitul cu ce să-și potolească setea.
Iar Mântuitorul meu,
Izvorul bunătăților a izvorât apele vieții strigând:
Din pricina coastei tale ai însetat:
Bea din coasta mea4 și nu vei mai înseta în veac.
Căci îndoit izvor de ape din aceasta curg:
Unul care adapă și altul spală pe cei necurați
Ca Adam să se bucure.

19. Așadar, cine oare ar spune că ar fi coasta lui Hristos a unui simplu om?
Căci Hristos este om desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit.
În două nu S-a despărțit: unul era dintr-Unul Tatăl ieșit
Și pătimind Însuși era
Și tot El nepătimind, murind, dar nefiind mort;
Ci viu cu dumnezeirea, fiind mort doar cu trupul;
Pe care mai înainte L-a închipuit Tatăl prin Isaac pe munte
Acesta, în loc de miel, a fost adus jertfă și s-a coborât de pe jertfelnic viu
Ca și Mântuitorul meu, ca să se bucure Adam.

20. Un alt chip al lui Iisus a fost profetul Iona în pântecele chitului
Înghițit, dar nu mistuit, precum și Domnul în mormânt
Acela după trei zile a ieșit din chit, precum Hristos din mormânt
Acela, propovăduind în Ninive a mântuit-o,
Iar Hristos a mântuit întreaga lume și întregul pământ,
Arătându-ne nouă toate mai dinainte prin profeții,
A venit ca să le plinească și pe Adam să îl bucure.

21. Dăruind mântuire celor smeriți,
și purtându-Și crucea pe umeri, ca trofeu al biruinței,
A ieșit pentru a fi răstignit și să răstignească pe cel ce ne-a rănit.
Astfel, le-a plinit pe toate câte ne erau de folos
Și a alergat de voie la moarte,
Și-a dat la scuipări fața la care serafimii nu rabdă să privească
Căci își acoperă cu aripi fețele.
Disprețuind rușinea, a voit să îmbrace haină de ocară
Ca să se bucure Adam.

22. Au adăpat cu oțet pe izvorul celor mai dulci unde
Și fiere au dat celui care le-a plouat mana în pustie
Și apă din piatră le-a izvorât,
Cel Ce cu trestia a fost bătut peste creștet
Cu trestie a semnat izgonirea potrivnicilor,
Gol pe cruce fiind întins, i-a dezgolit de viață pe dușmani
Punându-i pe ei batjocură și râs morților și viilor dimpreună,
A fost coborât de pe cruce, înfășurat în giulgiu
Și încredințat mormântului, ca să se bucure Adam.

23. Pe El să-L slăvim, iar tu, cel ce te-ai născut din pământ,
Laudă adu Celui Ce a pătimit pentru tine;
pe Acesta peste puțină vreme
Viu văzându-L, primește-L înlăuntrul sufletului
Căci din morminte va veni să te ridice
Și să te înnoiască pe tine, omule,
Gătește-ți dar suflet curat
Astfel ca Împăratul tău să-și facă din el cer pentru sălaș
Încă puțin și va veni să umple de bucurie pe cei întristați
Ca să se bucure Adam.