Doamne, binecuvânteaz-o pe mama mea, pentru tot ce mi-a făcut...
21 – 22- 23 decembrie
Dacă aş fi ştiut mai devreme că nu sunt responsabilă de soarta părinţilor mei, dacă mi s-ar fi luat această greutate de pe umeri mai devreme...De fapt, de ce-urile nu au nici un rost. Nu aş fi înţeles nimic. Acum a rânduit Domnul ca eu să aflu, acum, când am propria familie, înainte de a avea copii...Doamne miluieşte!

Despre alte găuri negre ale sufletului meu unde aș vrea să se facă lumină...
Îmi amintesc ziua aceea când am venit de la şcoală...eram într-a X-a sau a XI-a...Tata plecase de acasă, o „părăsise” pe mama de vreo șase luni, sora mea îşi luase şi ea tălpăşiţa. Mama rămăsese singură... Mie îmi era bine la bunica dar într-o zi, înainte de sărbători, bunica m-a anunţat că mama are nevoie de ajutor la curăţenie, că nu poate face singură, că ar fi bine să mă duc la ea, să o ajut, că ea (bunica) o să se descurce singură... M-am dus plină de avânt la mama, cu gând s-o ajut la orice şi-ar fi dorit. Când am ajuns acasă la ea, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi ia cheile de la bunica şi să-mi spună că am înţeles greşit. Nu m-am dus să o ajut la curăţenie câteva zile, ci m-am dus acolo să stau. Deşi aveam 17 ani şi un spirit de frondă incredibil, mi s-au înmuiat genunchii. Ştiam cum era viaţa cu mama. Ştiam ce înseamnă să fii controlat până în străfundul sufletului. Ce faci? Ce mănânci? Ce scrii? Cui scrii? Ce ore ai? Când vii? De ce pleci? De ce dormi? De ce stai cu uşa închisă? De ce respiri aşa? De ce? De ce? Toate de ce-urile cărora nu le puteam găsi răspuns şi care mă terorizau. Nimic din ce făceam nu era bun. Nu ştergeam praful bine, nu spălam vasele bine, nu mă spălam pe mine bine, nu mergeam bine, nu gândeam bine. Eram împuţită, eram leneşă, dormeam mult, eram mincinoasă, eram nesimţită. Semănam cu tatăl meu, într-un mod iremediabil şi oricât de bine m-aş fi purtat, era imposibil să nu-i amintesc asta sau să nu-mi amintească ea mie. Pentru un copil (sau adolescent, mă rog), povara de a semăna prea mult cu unul din părinţi, e incredibil de greu de dus. Nu eu cerusem să mă nasc din ei, eu nu eram când ea a hotărât să se mărite cu el, și nu cu altul...Nu am apărut eu pe lume, de capul meu, să-i stric liniştea... Și dacă am apărut, lasă-mă mamă să trăiesc. Lasă-mă să gândesc, să exist, să spun nu, să cad, să mă ridic, să plâng, să rad, să fiu proastă, să iau și note mici și note mari, să desenez frumos pentru că, mamă, îmi place enorm să desenez și detest matematica și aș fi vrut să „mă fi dat” la un liceu de arte și nu la unul unde se cere performanță, spaima elevilor...”, lasă-mă să mă duc în excursii și în tabere, pentru că vreau să am amintiri alături de colegii mei, lasă-mă să-mi iau gogoşi din staţia de tramvai și lasă-mă, mamă, să stau cu tine mai mult, nu mă da deoparte, nu mă numi copil, nu mă obliga să dorm când eu vreau doar să stau cu tine, nu-mi spune ce bine era dacă nu eram eu, mamă, pentru că sunt... Sunt. Nu-mi spune mamă la 16 ani că îmi place să „curvăsăresc” ca tatălui meu. Nu-mi pune în cap gânduri care nu sunt ale mele. Nu-mi pune în gură vorbe pe care nu le-am spus.

Doamne, binecuvânteaz-o pe mama mea, pentru tot ce mi-a făcut...

Zilele mele treceau fără nici o noimă şi îmi doream uneori să se lungească orele la şcoală, să nu trebuiască nicicum să ajung acasă. Pentru că acasă era iad. Se enerva şi ţipa din orice, mă lovea când îi venea. Pur şi simplu, dacă eram în preajma ei mă trezeam cu câte un dos de palmă „din senin” şi mă durea. Şi nu înţelegeam de ce nu vede că mă doare? Că eu sunt eu, copilul ei... Uneori mă lovea şi nu mă lăsa să plâng. Cu cât plângeam mai tare, cu atât mă lovea. Şi atunci tăceam, nu scoteam nici un sunet şi plângeam înăuntru, tăcut, fără suspine, doar cu lacrimi. Îmi punea câte o întrebare şi dacă încercam să-i răspund, mă lovea „tu să taci în faţa lui mă-ta”, aşa îmi spunea...Deşi eu nu aveam „mă-ta” în vocabular... Dacă nu-i răspundeam nimic, mă lua de păr şi îmi zicea „taci? Eşti mută? Acum eşti mută?”. Oricum făceam, nu era bun. Mă chemase acolo ca să aibă pe cine să se descarce. Poate că avea nevoie de un sac de box, de cineva care să fie în stare să-i dea peptidele mult iubite, dacă tata tot plecase...”Eu te-am căcat pe fața pământului, eu te omor! Mai bine făceam un căcat în locul tău”....Doamne, Tu vezi Doamne ce-mi face numai amintirea vorbelor astea. Doamne, Tu vezi, Tu ştii. Doamne, iart-o și ajută-mă și pe mine să iert. Să iert cu adevărat!

Doamne, binecuvânteaz-o pe mama mea, pentru tot ce mi-a făcut...

Ajungeam de la şcoală la unu. Erau zile frumoase, cu soare, cu miros de copilărie dar nu mă puteam bucura de ele. Stăteam aproape de școală și intram în scara blocului ca într-un cavou, tremurând de frică. Când ştiam că era acasă, mă închinam în lift și mă rugam „Te rog, Doamne să nu mă bată!”. Dar nu prea aveam cum să scap. Și acum ştiu că El plângea alături de mine...Pe atunci credeam că sunt pur și simplu prea insignifiantă ca să-i pese de mine. Dacă tata plecase fără să-şi amintească măcar de ziua mea, daca mama îmi repeta obsesiv aceleaşi lucruri, dacă sora mea plecase și ea de acolo, dacă bunica mea insistase să mă duc la mama... mi se părea că îmi merit soarta și că El numai grija mea nu o are. După ce obosea să mă bată, pleca din cameră și mă lăsa acolo. Nu ştiu dacă mai simţeam durere, Maică. Simţeam FOC. Foc în inima mea, foc pe obraji, foc în lacrimi. Totul ardea în jur. Mă lăsa acolo și pleca. Nu mai eram în stare de nimic, nici să-mi fac temele, nici să citesc. Stăteam la birou și voiam doar să se crape pământul, să mă înghită. După o vreme, venea și îmi aducea ceva de mâncare pe o farfurie. Nu mă puteam uita la ea, nici la farfuria ei. Voiam să devin invizibilă, să mă dematerializez, să nu mă mai vadă. Mă lua de umeri, îmi vorbea vesel, încerca să mă scoată din mine, să diminueze importanța a celor ce mi le făcuse. „Hai, unde dă mama, crește! Mama dă cu dragoste! Hai, papă, ce ai cu mâncarea? Ai ce ai cu mine, dar cu mâncarea ce ai? Maica Domnului stă în genunchi cât stă masa întinsă....” Și mâncam. Mâncam cu ură. Cu silă de mine. Înghiţeam îmbucăturile întregi și mă durea cum le simţeam ducându-se întregi pe gât..

Doamne, binecuvânteaz-o pe mama mea, pentru tot ce mi-a făcut...

Și deşi stăteam cu ea și încerca să-mi controleze viaţa, să-mi facă programul după pofta ei, habar nu avea ce e în sufletul meu. Habar nu avea că tremuram de frică noaptea, habar nu avea ce e cu mine, ce ore am, ce citesc, ce muzică îmi place, dacă mă duc sau nu la şcoală, ce mănânc, ce îmbrac. Nu mai avea grijă de mine, nu avea grijă de casă, nu avea decât grija tatălui meu, vorbea ore în șir la telefon (nu exagerez) ORE cu diverse colege, prietene, neamuri, exclusiv despre tatăl meu. Nu puteam să nu ascult. Vorbea mereu pe același subiect. Deşi tata plecase, ştia exact când iese de la serviciu, cu cine, când ia salariul, unde stă, unde doarme, cu cine se întâlneşte. Numai despre asta vorbea....

Într-o după amiază (poate seara, nu mai ştiu) și-a ieşit din minţi și m-a bătut mai tare ca de alte dăți. Acum nu mai simt durerea aceea. Dar revăd scenele ca într-un film. Îmi amintesc că mă lovea mereu peste față și eram plină de semne... Cred că în seara aceea i-am spus că „Vreau acasă, la maia”... În cele din urmă și-a ieşit din fire și mi-a spus să-mi fac bagajul și să plec „să nu mă mai vadă”. M-am îmbrăcat în grabă și când mă încălţam la uşă, s-a năpustit asupra mea și a început să mă dea cu capul de uşă. Nu-mi doream decât să se oprească și să pot pleca. Era noapte... Nu aveam niciun ban la mine, nici chei, nici nimic. Aveam destul de mers pe jos. Am ales drumul cel mai scurt fără să-mi dau seama că e și cel mai întunecat. De frică, aproape că am alergat tot drumul. Mi-era frică că bunica n-o să-mi mai dea drumul la uşă... (Sora mea o păţise în alte circumstanţe și a stat toată noaptea pe trepte la mezanin...). Când am ajuns la ea, biata femeie s-a speriat când m-a văzut în ce hal eram, și bătută și gâfâind. I-a venit greu să creadă că mama mi-a făcut toate astea...

Cred că în cele din urmă a vorbit bunica cu ea... nu m-am mai dus înapoi decât să-mi iau lucruşoarele mele. Am plâns când am ajuns acasă, în casa bunicilor...

Doamne, binecuvânteaz-o pe mama mea, pentru tot ce mi-a făcut...

La început credeam că aşa e în toate familiile. Credeam că aşa e normal. Toţi bărbaţii îşi bat nevestele și toate nevestele stau ca proastele să le bată soţii lor beţivani. Dar în alte familii nu era aşa. Îmi amintesc cea mai caldă seară petrecută în familia prietenei mele. Nu erau acasă decât ea și mama ei. Eu eram cu un ochi vânăt și cu buza umflată și îmi era frică să dorm singură (bunica era plecată)... Prietena mea, care oricum știa cum stăteau treburile, m-a chemat la ea. Și când a văzut că nu vin, mi-a dat-o la telefon pe mama ei. Și mama ei mi-a vorbit atât de blând și mi-a spus să mă duc la ei, că au prăjit alune și au făcut îngheţată de ness... că e cald și bine și mă aşteaptă cu drag... Și aşa a fost. Am mâncat îngheţată de ness, am stat înfofolită în pătură pe canapea și m-am uitat la „O poveste fără sfârşit” și îmi doream să fie și viaţa mea tot aşa, ca într-o poveste frumoasă fără sfârşit.

Doamne, binecuvânteaz-o pe mama mea, pentru tot ce mi-a făcut...

De fapt, de la ce am pornit? Citeam despre copiii adulţi ai alcoolicilor și mi-am regăsit portretul. „Chiar dacă evenimentele specifice pot să difere, anxietatea şi tensiunea sunt prezente mereu. Urmează remuşcări şi durere. Incertitudine. Inconsistenţă. Lipsa de reguli, în afară de "nu vorbi, nu simţi, nu avea încredere". Comportamente neprevăzute. Frustrare. Iritabilitate. Neîndeplinirea rolurilor şi sarcinilor ce depind de acestea. Minciuni. Îngrijorări. Confuzie. Neîncredere. Ruşine. Vinovăţie. Stimă de sine scăzută.” Maica mea, 15 pagini despre mine!! Am rămas mască citind...

Simt nevoia să scot din mine aceste lucruri ca s-o binecuvântez pe mama, în toate ipostazele ei. Și să binecuvântez copilul acela din mine...

Doamne, binecuvânteaz-o pe mama mea, pentru tot ce mi-a făcut... și vindecă-mă Doamne al meu.

Toată povestea asta cu co-dependența, mi se pare o minune de la Dumnezeu. Să aflu la 28 de ani că eu nu sunt vinovată pentru faptele părinţilor mei, și nici responsabilă...
Mi-am imprimat și eu „prăjiturelele” din Sfinții Părinţi. Le-am laminat, le-am tăiat și pap prăjiturici de fiecare dată când trec pe lângă vaza în care le-am pus : ).
Citesc. „Pentru ce-i osândim pe ceilalţi? Pentru că nu ne străduim a ne cunoaşte pe noi înşine. Cine este ocupat de cunoaşterea de sine însuşi, acela n-are timp să-i observe pe alţii” Sfântul Serafim de Sarov....

Cum ai văzut Tu Doamne că încă o osândesc pe mama în inima mea și cum mi-ai dat Tu prăjiturică... Ajuta-mă Doamne să iert și să nu osândesc. Să constat doar și să nu osândesc. Să povestesc și să nu osândesc. Să mă doară și să nu osândesc. Să încerc s-o înţeleg. Ce anume i-a generat comportamentul ăsta? Doar tata? Oare ce abuzuri o fi suferit și ea în copilărie? De câte ori nu am auzit-o certându-se cu bunica și spunându-i că nu a iubit-o? De câte ori nu i-a râs bunica în nas? Da, maică, aveţi dreptate, suntem cu toţii victimele părinţilor noştri, cărăm bulgărele ăsta după noi, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai greu de suportat, ne omorâm unii pe alţii.
Ce uşurare că Dumnezeu există! Și nu numai că există dar are grijă de mine, de viaţa mea... mă iubeşte!! Acum ştiu cât de mult mă iubeşte!

Despre rock
Mi se pare că ascult rock de când mă ştiu. Dar acest „ascult” nu mai este actual. Să zicem că e un gen muzical, alături de jazz și folk pe care le prefer celorlalte. Întotdeauna am crezut că e o muzică a oamenilor liberi. Acum zâmbesc, aş spune că e o muzică a celor care vor să fie liberi dar nu ştiu în ce parte să caute. Pentru mine, cea de atunci, pentru viaţa mea de atunci, muzica violentă și complicată pe care o ascultam nu era decât un mod de a mă defula dar şi un mimetism al atmosferei de acasă. Mi-e clar acum. Era modul meu de a le spune că nu-mi pasă dar și că nu mă pot înţelege. Mă pierdeam şi mă regăseam în muzica aceea, era felul meu de a le spune că-i urăsc și că mă doare. Simţeam că inima dură a copchilei care eram, îmbrăcată numai în negru, cu unghiile date cu ojă neagră, cu bocanci vara şi iarna, cu o mie de interdicţii de încălcat, cu blugii rupţi dinadins ca să comenteze lumea, cu pachetul de tigari in buzunar la spate... inima aceea s-ar fi topit într-o clipă dacă aș fi primit puțină dragoste. Dragostea pe care o aşteptam și o visam, nu dragostea „îndatoritoare”...”Câte am făcut pentru tine, dacă nici eu nu am mai făcut, nu ştiu cine a făcut... și tu tot îţi baţi joc!”... Aşa că nu pot să arunc cu piatra în muzica asta. Trei sferturi din muzica aceea era complet dezaxată şi pur şi simplu nu o mai ascult. Nici nu mi-o mai amintesc măcar. Nu-mi mai iau peptidele din ea : ). Îmi sunt însă foarte dragi copiii ăştia chinuiţi de azi, îmbrăcaţi în negru, cu părul în ochi. Dacă aş fi psiholog într-o şcoală (și credeţi-mă că în liceu oscilam între Psihologie și Litere), aş căuta să le vorbesc de la inimă la inimă. D. râde mereu de ei... eu nu pot nici măcar să râd amar. Mi-e milă de ei și mi-s dragi. Ăştia sunt copii crescuţi fără Dumnezeu, copii ca mine. Îmi amintesc că atunci când eram profesor şi chiar când am făcut practica pedagogică, mă simţeam foarte legată de generatia emo, îmbrăcaţi în negru, singuratici, inteligenţi şi cu mesaje sinucigaşe pe tricou şi pe bancă. Nu ştiu cum, sufleteşte, mă simţeam mult mai apropiată de ei...

Şi poate că nu a fost chiar rea muzica aceea... de vreme ce aşa a apărut fata verde.

Maică să mă trageţi de ureche când o iau pe arătură!

De fapt de ce scormonesc? Ca să scot la iveala, Maică, adolescentul din mine, adolescentul care chiar suferea. Și nu doar adolescentin, cu floricele și inimioare și suspine după colegul dintr-a noua, ci de-adevăratelea, real, dureros, chinuit noaptea de „ceva”, mereu înfricoşată (deşi bravam, rebelă), mereu vinovată de nefericirea mamei mele, de „soarta” familiei mele. Doamne, binecuvântează, Doamne, adolescenta aceea, Doamne. Tu ştii ce era în inima mea, ce tare mă temeam, ce mult tânjeam după un strop de dragoste și de blândeţe, fără să ştiu că Tu eşti iubirea adevărată...

O fată verde