Sesiunea a șasea
Înaintând pe cale, realizez că nu e nimic mai greu decât să mă iert pe mine însămi. Am disecat trecutul cu bune și rele, mă analizez zi de zi cum reacționez în diverse situații, îmi scriu observațiile în jurnal. Pe vremuri, eram obsedată de imperfecțiunea mea. Îmi ziceam foarte des în sine-mi: „Cum, Doamne, am putut să fac una ca asta, să greșesc atât de mult? Sunt o mare proastă!”. Era și asta o formă de mândrie. Plângeam, mă consumam, de se mira și părintele duhovnic cât de abilă sunt în a face din țânțar cămilă, iar pe cele cu adevărat importante să le trec cu vederea. În acele momente, mă comportam necugetat, ilogic, imatur. Nu țineam cont nici de sănătatea mea, nici de timpul pierdut. Vedeam totul într-o altă lumină – una deformată. Acum, învăț să mă accept cu bune și rele și să nu mă mai deplâng la nesfârșit, știind că Domnul mă iubește necondiționat. Mă judecam în ideea că știu mai bine decât Dumnezeu ce reprezint, cine sunt, dar, de fapt, orbecăiam prin întuneric. În fiecare zi, Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea pricepere și vederea realității în ceea ce mă privește.
Referitor la iertarea semenilor mei, am reușit să nu iau în serios toate ofensele lor, vorbele necugetate, să nu mă consum pentru orice situație neplăcută, când, de pildă, cineva mă ignoră intenționat sau neintenționat, mă supără, mă jignește etc. Poate că mă simt rău pe moment, dar îmi trece, pentru că am învățat să-i binecuvântez pe toți. Nu ezit să-mi cer iertare când greșesc față de ceilalți. Se întâmplă să mă chinuie și mândria pe alocuri, dar caut să-mi cer iertare, dacă sunt vinovată.
Am de iertat mulți oameni. Pe toți însă i-am scris în pomelnicele mele și mă rog pentru ei, îi binecuvântez în rugăciunile mele. Înțeleg că, de fapt, ei mi-au făcut o mare favoare.
Am de iertat și abuzuri, și trădări, și lepădări, și invidie, și răutate. Pe toate acestea le detașez de persoane, și îmi spun că eu am de iertat doar stări, doar momente neplăcute, pentru că oamenii, în realitate, sunt creația curată a lui Dumnezeu. Faptul că ei s-au lăsat înșelați de rău nu e treaba mea, nu trebuie să mă preocupe aceasta, pentru că Dumnezeu îi iubește pe ei ca și pe mine, că se pot întoarce la Dumnezeu oricând.
În fiecare zi, îmi cer iertare prin rugăciune de la cei pe care i-am supărat în viață și îi binecuvântez. Iar atunci când îi voi întâlni, le voi cere deschis iertare.
Este adevărat că îmi este greu să discut cu ofensatorii mei. De obicei, mă retrag, mă depărtez de ei. Alteori, mă las jignită, fără să iau atitudine. Nu am învățat să mă apar. Cu cei din anturajul meu îmi este mai ușor să vorbesc, să clarific anumite lucruri – mă refer la familie, la prietenii mai apropiați. Blocajul survine atunci când sunt jignită de persoane din afara familiei mele. Probabil, mai am de învățat încrederea în sine, echilibrul emoțiilor etc. În acest sens, mă ajutați dumneavoastră, sesiunile Al-Anon, lectura despre codependență, pașii Al-Anon, duhovnicul, prietenii adevărați. Vă sunt recunoscătoare!
Faptul că am pus capăt relației care mă chinuia, a fost un act de curaj. Desigur, nu a fost ușor să mă protejez, mai ales, de manipularea și de ofensele lui, dar am reușit să mă dezleg de această relație nocivă și fizic, și emoțional, ceea ce reprezintă pentru mine un plus. Eu nu-l judec, ci mă rog pentru el, mi-i milă și am speranța că Dumnezeu îl va ajuta să scape de patimă.
Cu adevărat, pe vremuri, scuzam orice atitudine negativă sau purtare ofensatoare a cuiva, o negam, iertam ușor și din comoditate orice prejudiciu. În prezent însă, am început să fiu mai atentă când suport un conflict, o situație neplăcută. Nu mă învinovățesc ușor, ci încerc întâi să analizez cum stau lucrurile în realitate. Mă doare când sunt rănită, dar nu vreau în nici un caz să mă răzbun. Evit să-i vorbesc de rău pe cei care m-au ofensat. Chiar dacă uit și mai scap câte o replică, un cuvânt rău, îmi amintesc imediat de impactul răzbunării și al vorbelor rele și tac, îmi caut de treburile mele. Chiar de simt că mă sufoc, îmi scriu în jurnal durerea, o spovedesc sau o împărtășesc unui prieten de nădejde. Când o expun, o fac fără prea mari emoții, fără să judec pe cel care m-a supărat și fără să mă blamez pe mine. Dar cel mai mult o spun lui Dumnezeu în rugăciune, știind că El mă aude corect și mă ajută la necaz.
Dorința de a avea prieteni a căpătat pentru mine un alt sens. Nu sunt ahtiată după orice fel de relație, numai ca să nu rămân singură, ci apreciez relațiile de calitate, durabile, adevărate. Pe vremuri, nu voiam să analizez nimic, ci acceptam chiar și prietenii compromițătoare. Mă încredeam în oricine. Mă rog Domnului să pot păstra această atenție trează în inima și în cugetul meu.
Este minunat să observ în fiecare zi dragostea părinților, de care, de fapt, nici ei nu își dau seama. Acum, văd totul cu alți ochi: și pe părintii mei, și pe sora mea, și pe prieteni. Îi înțeleg, îi accept. Mă bucur chiar și de un simplu zâmbet, fiind conștientă că alții, poate, nu au parte de el.
Cândva, din cauza neiertării, simțeam o dedublare lăuntrică, o lipsă acută de naturalețe sufletească. Astăzi, sufletul meu se bucură de iertare și iartă, e calm, e fericit, e luminat, visează și vrea să-și realizeze visul. Și cel mai frumos este că vrea și știe cum să comunice.
Nu cred că există vreo piedică în calea împăcării cu viața mea. Toate situațiile dureroase din trecut nu au făcut decât să mă apropie de Hristos. În fiecare zi, mă rog pentru toți cei care m-au nedreptățit, m-au jignit, abuzat, pentru că îmi sunt binefăcători, fără să conștientizeze nici un pic acest lucru. Mereu, îmi aduc aminte că dușmanii nu îmi sunt dușmani, ci prieteni severi. Doamne binecuvântează pe dușmanii mei, și eu îi binecuvântez și nu-i blestem. Amin.
Cu drag și prețuire, MM
Draga mea Copilă,
Mulțumesc mult pentru vești!
Mesajul tău e pentru mine o mărturie a felului în care lucrează Domnul cu cei ce biruie împotrivirea lăuntrică, vrăjmașă iertării și binecuvântării celor ce ne-au făcut rău de-a lungul vieții. Și asta mă încurajează în osteneală, de multe ori foarte mare, pe care o trăiesc împreună cu fiecare dintre voi.
Eu știu că Dumnezeu nu are nevoie de osteneala mea ca să vă ajute, dar cere asta de la mine pentru mine, pentru mântuirea mea care depinde strâns de a fiecărui suflet aflat încă în chinurile necredinței, sau ale unei credințe greșite. Aceste chinuri sunt mari și grele pentru suflet, dar sunt „din nimica toată” și de nimica toată pentru că vin din investirea setei și foamei noastre de absolut în cele relative, trecătoare și chiar frivole și efemere. E cumplit de dureros să auzi pe cineva spunând că „viața mea nu mai are nici un sens dacă...” și urmează ceva cu totul și cu totul mărunt, trecător, derizoriu. Asta este de fapt și esența patimii și substanța iadului: „încăpățânarea orgolioasă de a obține sensul și bucuria de a fi în „altă parte”, „altfel”, „așa cum vreau eu” adică fără Dumnezeu!
Doamne, iartă-ne și vindecă-ne și mânuiește-ne cum Singur știi!
Cu dragoste și recunoștință,
Maica Siluana

i