Dragă Maică, aş vrea să vă povestesc ceva ce se întâmplă în interiorul meu... Întotdeauna am tendinţa să dau sfaturi ba surorii mele, ba oamenilor din jurul meu, fără să mi se ceară şi, de multe ori, primesc respingerea lor şi nu aproprierea lor... Să ştiţi că mă întristez în interiorul meu pentru că ceva din interiorul meu vrea binele şi altora dar, de multe ori, mă gândesc realmente dacă chiar vreau binele altora... mă gândesc sincer la un singur lucru: oare nu vreau binele pe care îl vreau eu altora?... Atunci când vreau să dau un sfat altora primesc respingerea lor, căci de îndată ce observă că vreau să îmi impun ideile, mă resping...
Realmente sfaturile pe care de multe ori mă trezesc că le dau altora nu pot să le respect nici eu însămi...
Sfaturile nu îmi sunt cerute... Maică, ce să fac atunci când cineva îmi povesteşte ceva despre viaţa sa, ca eu să nu mă mai simt vinovată la sfârşit şi să nu mai am senzaţia că ceilalţi mă resping? 
Cum aş putea să îmi canalizez uneori admiraţia / idolatrizarea unor persoane, fără să simt că îi fac „dumnezei”? Este deziluzia o soluţie ?
Maică, ce să fac atunci când aştept din partea oamenilor admiraţia lor ? (ştiu că este o formă de slavă deşartă provenită şi din faptul că tare mult mi-aş fi dorit ca tata să mă fi încurajat mai mult atunci când eram mică...)
Tot ce vă povestesc este o formă de codependenţă... Vă mulţumesc.
S. L.