Măicuță dragă,
Leneșa din mine a ajuns aproape de sfârșitul Seminarului și am conștientizat în acest răstimp multe lucruri. De fapt procesul de vindecare începuse cu mai mult timp în urmă (de aceea am și făcut pașii destul de repede) dar anumite stări și trăiri nu fuseseră numite. Ce am făcut împreună a fost să le numesc iar ele să se așeze cuminți la locul lor. Și totuși greul de acum începe. Sunt aproape de absolvire, am un bagaj de cunoștințe, dar e ca la școală când termini și trebuie să pui în practică ce-ai învățat. Până acum am acumulat cunoștințe și am exersat așa mai mult în joacă fără să îmi iau prea în serios mântuirea. Dumnezeu m-a privit cu îngăduință și mi-a dat timp să mă coc.
Deodată însă m-am privit în oglinda conștiinței și mi-am dat seama cât de urâtă sunt, ca un ogor în paragină care ar putea să dea rod dar e nelucrat. Aș vrea să pocnesc din degete și să revărs numai bunătăți, fără trudă, dar știu că nu se poate.
Va trebui să-mi iau crucea și să beau paharul durerii până la capăt.
Și totuși nu pot. Mie îmi este cu neputință. Și atunci mă așez în fața lui Hristos așa goală și urâtă cum sunt și pentru prima dată nu-I cer nimic. Nu mă mai ascund după umbre. Nu cred că „dacă mi-ar fi dat…” „acum aș fi fost…” Uneori când sunt leneșă caut motive, și găsesc, pentru a amâna unele treburi. Și cu asta nu fac decât să mă aglomerez și să fiu mereu cu un pas în urmă, ca fecioarele nebune, vine Mirele iar eu sunt dusă după untdelemn.
Am învățat că adevărata bucurie e să dai nu să primești. Și atunci, Doamne, nu Te mai pun să-mi îndeplinești nicio dorință vreau doar să mă desfăt de Tine. Să Te privesc, să mă hrănesc cu Tine până când nu voi mai fi eu, ci Tu. Nu vreau nimic, Doamne. Iartă-mă că de câte ori veneai la mine Te trimiteam să îmi mai împlinești câte o dorință și chiar mă supăram când Tu nu voiai să auzi. Acum știu că mă auzeai… Și da, Doamne, de Tine îmi era dor, Tu erai dorința mea pe care nu am știut să o numesc și-i spuneam mereu altfel. Nu sunt decât nimic, nu știu nimic, nu pot nimic dar Tu umpli tot acest gol. Când cred că sunt ceva, Tu Te retragi și rămâne nimicul din mine. Te-am judecat, Doamne, dar ce e mintea mea ca să Te poată cuprinde… mă gândesc la Cartea lui Iov… unde eram eu când ai făcut lumea aceasta și frumusețile ei. Nu-Ți pot răspunde, nu pot decât să-mi plec capul și să Te rog să-mă ierți.
Ce-Ți dăruiesc? Toate păcatele și neputințele mele. E un dar urât, dar sunt bănuții văduvei. Atât am acum… Primește, Doamne, jertfa aceasta…
Iar Tu, Doamne, m-ai răsplătit împărătește, mi-ai dăruit talanții Tăi pe care va trebui să-i înmulțesc. Mi-e tare frică să nu-i risipesc, dar mă rog Sfinților să mă înțelepțească și luând aminte la viața lor să mă fac vrednică de încrederea Ta în mine. Așa să îmi ajute Dumnezeu!
Mulțumesc, Maică, pentru mantaua cu care m-ați acoperit pe tot parcursul Seminarului.
AMR