Aș dori să reuşesc să vă spun și eu povestea mea de întoarcere la Dumnezeu...

Poate pe unii îi va întări și bucura iar pe mine mă va face să simt că sunt și eu cu voi, cu cei care Îl iubesc pe Domnul. (Spun asta pentru că am simţit tare mult nevoia ca cineva să-mi confirme faptul că e bine să te rogi, să-L iubeşti pe Dumnezeu și că aproapele tău e fratele tău!)

Povestea mea era tristă pentru că nu era Domnul în ea....
Am aproape 26 de ani și pot spune că trăiesc cu adevărat doar de un an! Părinţii mei nu mi-au vorbit prea mult de Dumnezeu și eu am trăit cu ideea că Este ceva, dar nu putem fi siguri de asta...
Cu toate acestea, în şcoala primară (am învăţat la țară primii doi ani) eram nelipsită de la biserică. Știam toate nunţile și înmormântările din sat și eu eram la slujbă... Mama îmi povestea că abia veneam de la școală și zburam pe uşă la biserică dacă era slujbă... Mai târziu mă întrebam oare de ce mă duceam? Nu mai ţin minte foarte bine ce era în mintea mea la slujbă, dar ceva mă chema acolo... nu eram foarte atentă la ce spunea părintele dar mă închinam și eu după lume și era tare bine acolo... eram tare fericită... Adevărat spunea Blaga că "veşnicia s-a născut la țară"  cel puţin în cazul meu... era o ordine stabilită din străbuni, Duminica nu trebuia să lipseşti de la biserică și era frumos... apoi natura, opera de arta a Domnului!

Apoi s-au întâmplat mai multe lucruri și ne-am mutat în oraş... mama mea s-a îmbolnăvit de o boală tare urâtă, o boală de nervi, schizofrenie.
A urmat boala asta datorită necazurilor avute în copilărie și datorită faptului că nu prea se înţelegea cu mama ei, cu bunica mea... Coșmarul a început cred că mai demult, cred că de când eram la grădiniţă, dar a avut perioade când era mai bine, apoi a fost din ce în ce mai rău...
Stătea prin spitale de cele mai multe ori iar eu eram în grija tatălui meu care mi-a ţinut loc și de mamă atât cât a putut. Tare greu i-a fost și lui... și mamei dar și mie... erau scandaluri, certuri între părinţi și multă durere... Am crescut departe de biserică, iar din adolescență am început să mă însingurez. Am suferit de faptul că prietenii râdeau de mine că mama e "nebună", și mă durea atât de tare și aș fi vrut să aibă cine să mă apere și pe mine și să mă salveze... De cele mai multe ori nu îi spuneam nici tatălui meu... era prea trist și necăjit încât îmi era prea milă de el... Am ales în cele din urmă să-i evit și să mă închid în mine... am făcut din durere un prieten... Iadul îşi deschidea porţile uşor-uşor iar eu păşeam spre el de bunăvoie... Pe Dumnezeu nu L-am mai căutat și am uitat de El, de fapt îmi spuneam că El e undeva sus și că nu-L interesează de noi și de problemele noastre, și că trebuie să ne descurcăm singuri... Îl vedeam stând undeva sus în lumea Sa curată privind doar la noi atunci când nu avea altceva mai bun de făcut...
Odată m-a chemat la El și am simţit atât de puternic strigătul Lui... Eram în clasa a VIII-a și terminasem Capacitatea și mă pregăteam să dau admitere la liceu și am zis să mă rog... Am luat o carte de rugăciuni, m-am aşezat în genunchi și am început sa citesc... Nu mai citisem rugăciuni de ani de zile cred... Cum am deschis cartea și am început să citesc am simţit că îmi zboară cuvintele din gură, de parcă nici nu erau rostite de mine... m-am cam speriat... era ceva de genul: îţi e sete atât de tare încât ai bea apă dar nu cu gura ta, ci cu trompă de elefant... am citit mai multe rugăciuni și eram atât de bucuroasă și de fericită, era ceva ce nu mai simţisem demult... mi se scuturase sufletul de durere și parcă plesnea de atâta bucurie... am citit sau m-am rugat până ce a intrat mama în camera mea și s-a rupt firul...
Apoi iar necazuri și supărări și am uitat iar de Dumnezeu... am fost supărată că nu m-a ajutat să intru la liceul dorit și nu m-am mai rugat... Dar cu toate acestea eu niciodată nu  m-am culcat fără să fac semnul sfintei cruci și să zic un "Doamne ajută"sau "Tatăl nostru"destul de apatic și fără credinţă... Oare de ce mă rugam totuşi? Îmi intrase în obişnuinţă de când eram mai mică și am zis să nu renunţ totuşi... cu toate că nu prea mai credeam...
Au trecut anii, am terminat și liceul și voiam să dau admitere la facultate la Filosofie în Bucureşti. Eram încredinţată că Dumnezeu e doar un Concept, o Idee și mă bucuram că o să mai aflu despre multe alte lucruri... Mama era tot bolnavă, dar situaţia era mai stabilă acum... aveam în schimb probleme financiare... L-a facultate am intrat prima la taxă... și a trebuit să renunţ... părinții mei nu aveau cu ce mă ține și îmi era tare milă de ei, ştiam că suferă, ştiam ca îi reproşam mamei multe lucruri și că îi vorbeam tare urât... aveam momente când  îmi doream să nu mai fie... E trist! E revoltător să simţi aşa ceva! Dar iadul din mine era dezlănţuit... mă învinuiam în tăcere pe mine că sunt prea rea cu mama, apoi ei îi reproşam că nu e cum sunt alte mame... și mă durea tare mult că nu e... si mai rău o durea pe ea!
Un an am stat la o mătuşă care era văduvă și stătea cu bunica din partea tatălui... în perioada asta m-am îmbolnăvit de tristeţe și de singurătate... depresia era tare adâncă și nu prea găseam mângâiere decât la bunica mea, dar m-am ferit să spun că sufeream de aşa ceva... am dus cu mine boala asta mult timp... apoi cineva m-a sfătuit că e bine să merg și pe la biserică din când în când... persoana respectivă era profesoara mea din liceu cu care m-am înţeles tare bine... și am ascultat de ea... am mers și m-am spovedit dar evaziv... m-am împărtăşit dar nu am fost convinsă de credinţă... încă nu credeam dar speram să se întâmple ceva... totuși m-a ajutat... un pic de lumină s-a făcut... parcă licărea un pic de speranţă și parcă se vedea ceva în zarea sufletului meu... Eram la poarta iadului dar cu fața spre ieşire... A venit iar vara și mă pregăteam de admitere iar. Stând aşa în casă mi-a venit să spun și eu cu atenţie aşa: ”Doamne ajută-mă să intru acolo unde crezi tu că îmi va fi de folos, unde îmi va fi bine”... și am intrat la Iaşi, dar la altă facultate... A fost bine, dar încă nu îl găsisem pe Domnul... încă mă trezeam noaptea cu teamă și cu deznădejde și mă întrebam: oare există Dumnezeu? În multe nopţi mă trezea gândul acesta... și aveam aşa un dor să ştiu... Prieteni mulți nu am avut dar cei care sunt, sunt pe viață... Sufletul meu în mijlocul oamenilor era singur, deznădăjduit fără scăpare. Mai mergeam la Mitropolie, mă mai rugam dar fără credinţă... alteori încercam să mă rog și să-I cer Domnului câte ceva din tot sufletul meu... dar sufletul meu era gol, era hău... era prăpastie și deșert... Și am observat că mă ascultă de multe ori și mă bucuram... dar încă nu Îl cunoscusem... Apoi în penultimul an l-am cunoscut, cu groază și teroare pe diavol. Și mărturisesc cu spaimă că nu aș mai vrea să trec prin asta niciodată! Aveam prietenă o colegă din liceu și veneam des la ea. Stătea singurică într-un apartament închiriat. Apartamentul ăsta era cam întunecos și de multe ori, când dormeam la ea îmi era tare frică... nu ştiu de ce... (mie mi-a fost frică de întuneric de când mă ştiu, dar acum îmi era și mai frică). Apoi într-o dimineaţă am găsit mişcat un obiect din bucătărie, pe care seara cu mâna mea îl lăsasem într-un loc, apoi l-am găsit aşezat în mijlocul bucătăriei... iar colega  mea nu intrase acolo nici seara, nici dimineaţa... Mărturisesc cu groază (și acum când scriu) că în momentul când am intrat și am văzut ibricul acela cu mâncare, în mijlocul bucătăriei, am simţit că îmi venea să fug unde vedeam cu ochii, cum se spune în basme.  Însă am simţit lângă mine o privire plină de ură și de răutate, și simţeam că e lângă mine... apoi i-am zis și ei și am dat cu tămâie și agheazmă. Am uitat să spun că uşa la dormitorul ei se deschidea singură mereu când eram în cameră... noi mai râdeam... dar după ce am dat cu agheazmă nu s-a mai deschis niciodată singură!  Tot atunci am mai simţit  dimineaţa că nu mă pot mişca și tot corpul meu e paralizat iar o voce îmi spunea că încă puţin să mai aştept, mi-a fost tare frică pentru că nu mă puteam mişca apoi am făcut o cruce în gând și m-am gândit la Dumnezeu apoi a dispărut. Niște experienţe înfricoşătoare. Pe vremea aia credeam tare mult în vise și în zodiac și în toate superstiţiile posibile. Ele erau biblia mea... De Paşti, acasă la părinţi, am văzut o fiinţă, aparent  om, în spatele casei (ne mutasem iar la țară, undeva mai aproape de oraş) dar a dispărut în câteva secunde... Era cu spatele și nu am văzut decât un braț... mi-a fost frică să mă apropii de geam și să-l deschid mai mult...
 Am terminat și facultatea apoi l-am cunoscut pe soţul meu, pe care tot de la Dumnezeu l-am primit după ce m-am rugat să-mi dea și mie pe cineva după sufletul meu că eu nu reuşesc să îmi găsesc pe cineva... și tare bine a ales Dumnezeu! Eu am alergat la El după ce m-am convins că eu nu pot singură ceva... și tot ce mi-a dat a fost bun!
Cum L-am cunoscut pe Dumnezeu? Tot în urma unei cerinţe... cu toate că eram mulţumită de ce aveam totuşi sufletul meu tot gol era, lipsea ceva... ca într-o poză din puzzle, lipseşte una și întregul nu e întreg!
 Am văzut un film documentar despre religiile universale și despre Dumnezeu cel întrupat iar concluzia lor era tristă... Iisus Hristos era doar o invenţie, o imagine simbol a soarelui.
 A urmat starea de criză sufletească... Îmi ziceam că: dacă Dumnezeu nu e atunci cei ce se roagă îşi pierd timpul degeaba, călugării se sacrifica în zadar și cei mai inteligenţi sunt ateii... Dar în mijlocul tulburării acesteia am zis: Doamne Tu nu poţi să nu fii, viaţa noastră nu are sens... (mă simţeam ca personajul lui Kafka sau Camus...) și am mai zis: Doamne, Te rog, dacă eşti să îmi arăţi! Am spus aşa din toată inima și cu o convingere fermă că trebuie să primesc un răspuns, cu toate că nu aveam credinţă...
Apoi a venit și răspunsul în câteva zile, mi-a trimis Dumnezeu nişte site-uri de toată frumuseţea: ale lui Danion Vasile si pe ale voastre! Am citit cărţile acelea și am ascultat răspunsurile de aici din pagina dumneavoastră și am primit bucuria că Dumnezeu Este și că ne iubeşte și că eu nu voi mai fi singură niciodată! Anul trecut m-am spovedit aşa cât am reuşit de bine, și l-am luat și pe soţul meu și ne-am "spălat" amândoi. Am cerut lui Dumnezeu un duhovnic tot după sufletul meu și ne-a dat... Și am scăpat de frica de singurătate, de deznădejde și m-a luat Dumnezeu de mână și m-a tras din pragul iadului unde stăteam... Am simţit că Dumnezeu e viu!... Nu pot spune cum, dar ştiu acum că Este Dumnezeu și că nu mai are de ce să-mi fie frica de nimic. Trebuie doar să Îl ascult... și vreau asta cu toate că nu reuşesc de fiecare dată... dar vreau și am speranţă... de atunci, de un an am început să înţeleg și mă bucur și încerc să spun că se poate găsi calea cea bună, și asta chiar Dumnezeu o face, tu trebuie să-I ceri să te scoată din noroi... Cu siguranţă că Te aude mai bine decât te-ai auzi tu pe tine însuţi!
 Mă bucur tare mult că v-am întâlnit pe toţi și că nu mai sunt singură, mă bucur când citesc, și aflu că toţi îl caută pe Dumnezeu, și mă bucur că nu ne lasă Dumnezeu singuri!

Doamne ajută!
Lavinia