Maica mea dragă,
Cred că v-aţi dat seama ce furtună s-a stârnit în mine după ce aţi spus că alegem, chiar mici mici fiind, să facem răul sau binele. Împotrivirea la vorbele astea a stârnit în mine o mică revoltă chiar, nu doar durere, ci o lungă serie de „cum e posibil?”, „nu se poate”, „maica se înșeală” ... I-am spus Domnului în rugăciune că nu pot primi vorbele astea, I-am arătat împotrivirea aceea şi L-am rugat să mă ajute să înţeleg ceva pentru că totul părea de neînţeles.
Şi am înţeles, Maică! Nu pot spune cum, prin ce raţionament, pentru că nu am cunoştinţă să fi măcinat gândul ăsta până să fi ajuns eu la o concluzie, dar azi, la Liturghie, am primit, într-o linişte pe care numai Domnul ţi-o dă, că aşa este, că alegem greşit şi când suntem copii. Şi că determinăm prin alegerile noastre din copilărie şi alte alegeri de mai târziu. Dar eu am primit şi că Domnul nu mă va judeca pentru cele de când eram mică, deşi au fost cu bună ştiinţă, ci pentru felul în care le-am dus mai târziu în viaţa mea, sub formă de binecuvântare sau sub formă de blestem. Mi-am dat seama că asta e practic lupta fiecărei zile, din copilărie şi până murim, şi e o naivitate să mă întreb uneori „când se termină sau când mă mai termin”, e o naivitate şi să cred că se poate termina ceva, când eu însămi sunt un rezervor fără fund de resentimente, false păreri, răutăţi, invidii, comparaţii, judecată şi alte asemenea.
M-am obişnuit să fac sesiunea 8 în timpul Sfintei Liturghii...dacă pot să zic aşa, adică să fiu atunci acolo, prezentă, cu toate ale mele şi să I le arăt şi să I le dau. Oricât aş fi de obosită, sau de adormită, sau de absentă, să I le aşez pe toate ale mele înainte şi nici măcar să nu aştept nimic. Doar să le las acolo...Iar ce vine, Maică, în locul lor, nici măcar nu poate fi pus în cuvinte. El chiar e Dumnezeu! Şi chiar vine să ne prefacă pe toţi.
E straniu, chiar şi în urma unui efort de gândire, nu puteam să-mi amintesc măcar un exemplu când am ales eu să fac răul, cu bună ştiinţă, iar astăzi mi-au venit în minte cel puţin cinci situaţii când am ales în mod deliberat să fac într-un fel şi nu într-altul, deşi ştiam că fac rău. Am primit pur şi simplu gândul ăsta fără să mă judec, fără să aştept mai mult sau mai puţin de la mine, l-am acceptat şi am binecuvântat.
În prima dintre ele, am ales să fur şi apoi să nu recunosc deşi eram pusă în faţa evidenţei. Aveam 6- 7 ani. În a doua situaţie, am dăruit o jucărie unei fetiţe necăjite iar când am fost întrebată unde mi-e jucăria, am acuzat-o că mi-a furat-o, după o îndelungă chibzuire dacă să spun adevărul sau nu. Şi culmea, fetiţa aceea, plângea şi striga că ea nu fură, că eu i-am dat-o! Parcă o văd şi acum, tunsă chilug pentru că avusese păduchi şi cu o pălărioară albă, de plajă, pe care unii copii i-o aruncau de pământ ca s-o ruşineze. Doamne, binecuvânteaz-o pe ea.
Apoi am o amintire de la 3 ani când dormeam între părinţii mei şi când mi-a venit mie ideea să-l lovesc pe tatăl meu, pentru că îi făcea rău mamei mele şi am început să dau din picioare, chipurile „în somn”. Numai că nu dormeam, mă prefăceam vicleneşte că dorm şi loveam. În cele din urmă am lovit-o pe mama mea la un sân, atât de rău, că mulţi ani a avut dureri după episodul ăsta şi chiar îmi spunea „când erai tu micuţă, dădeai din picioare în somn şi m-ai lovit din greşeală”. Dar eu ştiam şi ştiu că acţiunea mea nu a fost „din greşeală” ci absolut deliberată şi premeditată. Ştiu şi că mai târziu m-am expus unor situaţii de care aş fi putut să mă feresc, nu contează că nu am ştiut şi că acum ştiu, că nu am putut şi că acum pot, ci că de frică sau din inerţie am mers înainte în loc să stau sau să fug. Ştiu de la al-anon că oricine, cu viaţa mea şi coordonatele mele şi cu povestea vieţii mele în urmă, ar fi acţionat la fel. Iar asta nici nu mă scuză, nici nu mă acuză ci s-a întâmplat pentru că la un moment dat am accesat baza de date rea în locul celei bune, pentru că am determinat şi înscris în creierul meu informaţii care m-au făcut să intru în situaţii fără ieşire, să cad în capcană, mai târziu, fără ca eu să fiu conştientă de lucrul ăsta.
Orice mi s-ar fi întâmplat când eram copil, acum ştiu sigur că am contribuit şi eu, indiferent în ce măsură şi în ce chip. Nu ştiu de ce, (îmi vine gândul că poate am ceva rău din fire sau de dragul plăcerii) dar poate că nici nu mai contează de ce, de vreme ce Dumnezeu S-a făcut Om şi a murit pentru mine, ca să mă ridice din cele ale mele, spre cele ale Lui şi să mă restaureze cumva în statutul de om după chipul şi asemănarea Lui.
Am avut mereu tendinţa fie să-l scuz, fie să-l acuz pe copilul din mine.  Astăzi, la liturghie, am întrezărit puţin din durerea lui. E enormă şi atât de adâncă...
Trebuie să primesc durerea asta şi s-o trăiesc pur şi simplu, fără să-i găsesc circumstanțe atenuante sau să-l cert.
Ajută-mă Doamne ca postul acesta să fie prilej de întâlnire cu copilul din mine şi prilej să-i spun că-l iubesc.
Sunt liniştită.
Vă mulţumesc şi vă iubesc.
Blagosloviţi şi mă iertaţi.
M.