Sărut mâna și binecuvântaţi măicuţă!
 
Aș vrea să vă împărtăşesc o experienţă... de pe Cale.
 
Eram într-o ispită cu una din colaboratoare. Fiecare dintre noi voia să-și impună opinia, și evident să fie urmată și respectată. Ştiam că am dreptate, că ceea ce vreau este bine și nu cedam în nici un chip. Nu mă certam, însă în sinea mea mocneam de ură, răutate, invidie, neputinţă...
Hotărâtă, mă duc la duhovnic să-i spun despre toată nenorocirea ce se abătuse asupra mea.
Mă invită în paraclis.
E seară și nu e nimeni în biserică. Mă aşez în strană și aştept.
Mă gândesc la ce-i voi spune părintelui. Îmi fac un scenariu în care evident eu eram victima ”fără prihană”, îmi îndreptăţesc în sinea mea toate...
Părintele vine în câteva minute. Se aşează la o strană distanță de mine și mă invită să îi spun ce am pe suflet. Emoţionată mă pregătesc să îi spun ”tot”, însă pentru o clipă îmi alunecă privirea asupra icoanei Maicii Domnului ...asupra Mântuitorului. ”Doamne, ce să spun?” și mă trezesc spunând: ”sunt rea... foarte, foarte rea, neiertătoare, nerăbdătoare, plină de ură, răutate și invidie”...și atât. Mă opresc. Nu mai pot spune nimic! Nu îmi pot îndreptăţi în nici un chip păcatele... parcă mi se legase limba...
Părintele îmi spune câteva cuvinte... și plec.
Plec zburând... sufletul meu trăia pur și simplu învierea... Nu îmi venea să cred...”Dumnezeul meu Îţi mulţumesc că în fiecare om pe care îl întâlnesc văd fie raiul, fie iadul din inima mea!”
Am plecat acasă într-o continuă uimire...
Am înţeles atunci pentru întâia dată ce înseamnă să nu îți îndreptățești în nici un fel păcatul.
Când ceea ce ştim facem, cuvintele lui Hristos devin izvor de viaţă vie.
A nu judeca aproapele nu este una din cele zece porunci însă este cu certitudine o taină prin care Hristos ni se împărtăşeşte.

Cu mult, mult dor
mica C.