În primul rând țin să vă cer iertare, cred că mesajul a părut unul deznădăjduit și exagerat!
Să nu credeți că sunt tot timpul așa, am perioadele mele bune când mă bucur de fiecare clipă cu Domnul, dar uneori mă adâncesc în stres, că tocmai când vroiam să mă rog apare cineva, sau trebuie să fac ceva... Și într-o casă unde merg zilnic două – trei TV-uri să nu am un colțișor mic unde vorba aia să-mi odihnesc urechile și sufletul, e ucigător. Uneori când plec de la biserică o iau pe jos spre casă întârziind momentul ajungerii acasă unde nu mă așteaptă nimic bun, cum intru pe ușă reproșuri peste reproșuri.
Numai spun că de multe ori am probleme, am crize sufletești și-mi vine să plâng non stop sau să am o criză de nervi, istericale, dar nu am cui să spun că nu mă înțelege nimeni. Am o prietenă dar mi-a zis să nu o mai îngreunez cu probleme mele că are și ea destule și eu pot fi în pragul a face ceva rău, și nu pot să spun nimic, dimpotrivă trebuie să mimez o față fericită pentru prietena mea.
La noi în casă sunt mereu persoane de îngrijit - dacă nu e bunica sunt nepoțeii care mi-s dragi. Nu zic nu dar uneori am nevoie de liniște și atunci zic că am auzit că a avea grijă de nepoți e canonul pentru cei ce au făcut avorturi, dar eu nu am făcut, eu de ce trebuie să plătesc, să fac canon pentru alții!
Mă iertați, am exagerat cu chilia, sunt convinsă că nici într-o chilie nu aș avea pace și în plus nu-mi doresc asta decât în momente de extremă durere și dor de Domnul.
Am dorit nebuneşte să mă pierd undeva departe să nu mai văd pe nimeni, să nu mă vadă nimeni dar cred că dacă aș fi departe de o mamă biserică iar nu ar fi bine, cred că m-aș topi ca o lumânare. Mi-e drag de oameni, aș vrea să-i iubesc, dar prin oameni și mai ales prin cei dragi vin ispite, nu mă lasă să trăiesc în pace, tot timpul e cineva care trage de mine. De aceea uneori izbucnesc, poate așa mai scade nivelul mâniei din mine. Îmi cer iertare fiindcă ați fost martora unei izbucniri de mânie, și de neputință și un strigăt al unui suflet ce dorește singurătate, pace, liniște.
Și eu am probleme cu mândria, și cu toate ramurile ei nesăbuite. Cu invidia că uite cutare are camera ei, cutare are părinții credincioși, cutare locuiește singură și se bucură că citește acatiste și rugăciuni multe și eu nu pot. Știți cum sunt? La cel mai mic semn că e cineva în casă trebuie să ascund cărticica mea de rugăciuni că dacă mă prinde unul din familie apoi tot neamul o să afle că sunt ,,fanatică” și or să râdă de mine că am luat-o razna. Știți, de parcă aș face ceva rău: ”uite ce a făcut aseară, iar am prins-o cu cărticica!”. Într-o vreme când mă prindeau își închipuiau că eu fac vrăji. Vrăji!!!
Mă iertați maică fiindcă uneori obosesc și eu de povara crucii. Să nu am cui să spun ce mă doare, pentru mine e letal.
 Nu zic că nu cred în iubirea Domnului, cred, uneori mă mir că mă mai iubește după câte fac. Mai ales că în ultima vreme sunt ca o minge de ping- pong fiind ispitită de două rele ce mă pot depărta de Dumnezeu: deznădejdea și prea multa nădejde și după câte trec eu, după cât sufăr eu în interior să nu am un colțișor unde să pot plânge, unde să cer iertare e greu, dar cred că Domnul nu mă lasă și deși eu acum sunt murdară din cap și până în picioare de păcate și patimi știu că El mă poate face albă ca zăpada. El e nădejdea mea!
Domnul e atât de bun cu mine și eu Îl supăr neîncetat! Nici măcar nu sunt conștientă că fac păcat, când fac păcat. Sunt așa tot o mocirlă, mâzgă și putregai.

Mulțumesc din suflet că m-ați certat, că aveam nevoie să mă trezesc din inerție, și sunt convinsă că mă înțelegeți!
Mă iertați!
Mulțumesc Georgianei, ca m-a înțeles, și mă bucur că ne putem sprijini una pe cealaltă.