În ultima mea scrisoare către dumneavoastră vă scriam că dacă Mântuitorul Iisus Hristos mi-a cerut să mor pentru El voi încerca să văd ce iese... și, zis și făcut! Am încercat și am văzut, că n-am pățit nimic rău, ba mai mult, am văzut câte lucruri frumoase mi se întâmplau în acest timp, dar totuși aveam o mare problemă: NU SIMȚEAM BUCURIA CHIAR DACĂ M-AM MĂRTURISIT ȘI ÎMPĂRTĂȘIT DES! - și acest fapt mi-a dat mari dureri de cap... Mă tot gândeam, de ce nu simt eu acea bucurie despre care ne vorbiți atât? Care era oare problema mea?
Am luat cartea „Meșteșugul bucuriei” în mână (a zecea mia oară!) și mi-am spus că acolo sigur voi afla răspuns la nedumerirea mea...
Tot citind eu, la un moment dat, dau de un pasaj în care explicați cum sunt copiii care nu își pot ierta părinții... - și mi-am spus: „ei, ei, Măicuța asta Siluana de ce e atât de fățarnică? Dacă în carte îi face în acest fel pe copii, atunci de ce se mai ocupă de noi, de ce își mai pierde timpul cu noi, cu tot „tămbălăul” acesta cu Seminarul și cu fel și fel de programe? De ce nu ne trântește tuturor adevărul în față și cu asta basta? Cred că se distrează văzând durerea noastră și mai ales neputința noastră de a ieși din ea!” (Notă: Trebuie să precizez neapărat că mi se întâmplă acest lucru a doua oară, vă amintiți Măicuță?).
Astfel m-am hotărât să nu mai fac nici un Seminar și nici un program! (și asta mi se întâmpla a doua oară!)
Am lăsat să treacă timpul, citeam totuși în continuare și mă mai rugam ici-colo, când și când un acatist, dar la biserică m-am dus totuși în fiecare zi, până acum două zile, când am căzut iar în moalele capului! Deja în timp ce cădeam îmi venea să mă sinucid, dar a fost prea târziu! Am căzut fir-aș eu să fiu! Același COȘMAR, aceeași poveste! NU POT SĂ CRED!
Am mai „scormonit” eu pe site și mai și citesc (colac peste pupăză!) ce scrie Cr.: „Nu înțelegeam cum adică să accept că păcătuiesc. Nu înțelegeam diferența între a recunoaște că păcătuiesc și a accepta acest lucru despre mine. Că de recunoscut, îmi e relativ ușor...”, dar citind răspunsul dumneavoastră pentru ea, iar m-a apucat groaza! M-am gândit: „asta mai lipsea! De parcă nu e de ajuns că păcătuiesc, să mai și accept!” Păi, (mă gândeam eu) dacă accept, ce-am rezolvat? să mă duc cu păcatul meu înainte și pe urmă??? Păi, dacă îl accept, îl fac în continuare fără să-mi pese? Asta e smerenie?
Toate astea m-au făcut să realizez că eu nu mai înțeleg nimic! Acu’ mi se cere să-mi văd păcatele, acu’ mi se cere să mă lepăd de ele, acu’ mi se cere să le accept!
Am ajuns la concluzia, că tare bine aș face să mă retrag definitiv în „colțul” meu, să-mi văd de treburile mele, pentru că am simțit, că ceea ce se petrece nu e de mine, proasta clasei, e prea mult, nu pot să duc!
Totuși, m-am gândit, că, dacă Maica Siluana este de acord cu faptul că trebuie să acceptăm păcatul, voi încerca să mi-l accept și eu, să vedem ce-o să iasă...
Mi-am urât mereu atât de mult păcatele, încât acum, numai gândul că ar trebui să le accept, m-a făcut să-mi iasă sudori și să mă scuture toate frigurile! Nu le-am lăsat să mă învingă, și am stăruit în ideea, că Maica știe ce zice, așa că NU M-AM LĂSAT!
BINECUVÂNTAT FIE DUMNEZEUL NOSTRU, Care lucrează atât de minunat prin dumneavoastră și prin frățiorii mei de pe site!
Abia azi am înțeles unde am mai greșit iar!
N-am suportat și n-am acceptat acel „copil” neputincios care a greșit, care nu căuta altceva decât puțină iubire, și ce-am făcut? L-AM URÂT DIN TOATĂ FIINȚA MEA, PENTRU CĂ MĂ FĂCEA MEREU DE RUȘINE ȘI L-AM TÂRÂT DE PĂR, PE JOS, ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU, SĂ ÎL JUDECE, SĂ ÎL PEDEPSEASCĂ, NU SĂ ÎL IERTE! – și împreună cu acel „copil” mai duceam și pe ceilalți „copii”, care îndrăzneau să se apropie de el și să greșească împreună cu el, căutând aceeași iubire...
Am dat cu pietre în neputința lor, până i-am umplut cu sânge, și mai voiam B-U-C-U-R-I-E??? Te mai poți bucura după ce vezi și spui: „Ia uite, Doamne, ce fac eu cu creația Ta! O UCID EU, ÎMI PERMIT EU, CARE MI-AM JUDECAT LA FEL ȘI PĂRINȚII CREZÂNDU-MĂ MAI BUNĂ DECÂT EI!”
Mă doare cumplit coșul pieptului, am o apăsare grea asupra lui, ca un pietroi!
MARE ESTE PUTEREA LUI DUMNEZEU MĂICUȚĂ!
Nădăjduiesc din toată ființa mea, că într-o bună zi tot Își va duce lucrarea la bun sfârșit și mă va smeri...
Nu am nici pe departe recunoștința pe care o meritați Măicuța mea, dar vă pot spune sincer măcar atât: DUMNEZEU SĂ VĂ BINECUVÂNTEZE!
Vă îmbrățișez cu dor și drag, VĂ SĂRUT MÂNUCĂLE ȘI VĂ IUBESC MULT MĂICUȚA MEA FRUMOASĂ ȘI PREȚIOASĂ! - ai dumneavoastră copii: Kati
Dragii mei copii dragi, Kati,
Acceptarea asta e pur și simplu taina Tainei Pocăinței! DA, accept în fața lui Dumnezeu că am păcătuit. Că sunt păcătoasă! Că asta sunt! ASTA! Accept asta! Nu sunt de acord, mă doare, mi se frânge și străpunge inima de durere, dar accept că asta sunt și că am făcut asta și că nu am putut și că nu am cerut măcar ajutorul Tău, Doamne, când am căzut. Că mai degrabă doream să mă sinucid decât să-Ți spun și să accept că nu pot, că nu vreau...
Nu vrei, Kati!
Nu vrei să nu cazi!
Stai, nu striga la mine! Știi că te iubesc, și cât de mult te iubesc! Ai încredere că ce-ți spun acum e chiar ce ești pregătită să auzi: Tu ești încă, așa cum amețitor ai semnat, „voi”! Ești două. Ei, tu, cea conștientă, dorești, vrei și lupți cu adevărat și cu toate armele posibile pentru a nu mai cădea! Dar tot tu, dar cea din subconștient, dorești să cazi pentru că asta îți împlinește acea nevoie de puțină iubire și înțelegere sau mângâiere, sau descătușare, pe care o făgăduiește păcatul sub toate formele lui... Tu i-ai oferit lui Dumnezeu tot sufletul tău, dar nu știi ce i-ai oferit. Ai vorbit în numele unei părți din tine care nu vrea asta! Tocmai din această cauză s-a pitit în subconștient pentru că nu vrea să fie sugrumată de voința ta de a obține bucuria care pentru ea ar fi moartea. Pentru ea, cea din subsol, atitudinea ta e abuzatoare și puritanistă!
Când vei accepta că „asta ești” și că ce faci e păcat și că tu ai făcut păcatul, vei intra pentru prima dată în subsolul tău și te vei privi în față așa cum ești acolo. Vei înțelege de ce face cea din subsol ce face și o vei învăța iubirea iubind-o și urând păcatul, nu pe ea. Atenție, Kati drag, acceptarea nu este „accept să păcătuiesc”, ci „accept că păcătuiesc”!
Și, încă ceva: acceptarea nu exclude ura! Ura sănătoasă presupune acceptarea realității pe care o urăști. Ura nevrotică refuză realitatea! Oare, are sens pentru tine ce spun?
Accept realitatea, dar pot să nu fiu de acord cu ea! Nu sunt de acord cu ce face cea din subsol, dar accept că este acolo, că nu am putere aspra ei, că o urăsc în loc să-i accept existența și s-o ajut să se vindece prin iubire, cu harul pe care eu, cea de la etaj, îl înghit mereu și mereu numai pentru uzul meu!
Știi, cred că lucrarea Sfintei Împărtășanii e tocmai puterea pe care ți-o dă ca să vezi grozăvia fără să te sinucizi! Trăiește și te pocăiește și ai milă de mica făptură din subsol! Ea, cea abuzată și torturată, are nevoie de dragoste, dar nu știe ce este dragostea. Numai tu o poți învăța, pentru că numai tu poți ajunge la ea.
Și numai rugăciunea și lucrarea permanentă cu mila lui Dumnezeu te vor lumina cum vei face asta. Fiecare are stilul lui!
Dar vei birui!
Numai că doar cu Domnul de mână, ca și până acum. Și, citește te rog pilda talanților și vezi că Bucuria se dobândește prin „intrarea în ea” ca răsplată a credincioșiei peste cele puține ale noastre!
Cu drag mult și cu încredere,
Maica ta Siluana