Maica mea,
Am avut o experiență din nou copleșitoare pe care, din nou v-o împărtășesc. Nu știu în ce măsură aceasta ar putea fi de folos și altora dat fiind că face parte dintr-o altă paradigma dar cu suprapuneri puternice (cel puțin pentru mine) pe… seminar (nu îndrăznesc să zic ortodoxie ori ceva pentru că nu mă știu expert)...
V-am mai pomenit de Umbra și integrarea ei...
Am visat că m-am coborât să mă întâlnesc cu Umbra. A mea!!
Goală, fără haine. Slabă. Plină de… scârboșenii: plină de sânge umed și închegat, mucus, noroi…puțea îngrozitor! Eu, Sinele Superior… m-am vizualizat ca un fel de zână și care iradia lumină. Ce-i mai copleșitor abia acum urmează. Umbra, stătea lipită de un zid precum un animal hăituit, îngrozit, obosit, ignorat, traumatizat așa de tare încât… devenise inumană, o brută, o brută care încă mai avea o sclipire infimă de speranță în ochi și pe măsură ce zânișoara reușea să nu îi vină să vomite (la miros sunt hiper-sensibilă… cu imaginea nu a fost așa de greu), o așa imensă nevoie de dragoste începea să izvorască din Umbră! La început, licărul ăla de speranță făcea doar cât Umbra să întoarcă capul doar puțin, pieziș să fure cu coada ochiului intenția zânei. Apoi s-a ridicat un pic de la pământ însă tot într-o poziție contorsionată a rămas, aplecată, semi-chircită… nici urmă de demnitate. De unde?!? Aveam senzația puternică, că la ce ma uitam eu acum, cândva a fost o ființă … frumoasă, normală... nu știu cum să îi spun. Iar acum mă uitam la o brută ce devenise. Nu brută în sensul agresiv. Nu avea pic de agresivitate. Era doar un animal îngrozit care cândva părea că a fost ființă umană cu suflet. Eu nu am putut să îi caut vreo vină. Nici nu mi-a trecut prin gând s-o învinovățesc de ceva. Voiam s-o îmbrățișez. Umbra mea nu înțelegea intenția de îmbrățișare. Uitase ce e îmbrățișarea. Când uitase?… Dinainte de a o învăța! La doi ani. Umbra mea mai era complet resemnată. Cred că se luptase și se zbătuse foarte mult... să fie „auzită și văzută”, acceptată în definitiv, încep a crede. A perceput greu și difuz prezența zânei. Era întinsă pe jos, cu ochii larg ațintiți în pământ, aproape una cu podeaua, apoi s-a refugiat șters lângă zidul de unde tocmai ce începusem să povestesc… Nu era pământ. Era beton. Era ca o carceră de beton, ermetic construită și doar eu aș fi putut coborî acolo, acel Sine, și gândesc că Dumnezeu știa de carcera mea de beton. De ce beton? De ce ermetic? De ce izolat?… Ca ceilalți să nu vadă! Că nici măcar eu să nu știu! Pentru că tot ce urăsc la mine, tot ce mă deranjează la ceilalți și tot ce eu m-am străduit să ucid sau să deformez în mine pentru a obține dragoste… se află acolo. Și azi, pentru mine are forma aceasta vizualizată și numită Umbra mea. Și eu însămi am fost cel mai oropsitor temnicer și... stăpân? (..Încă nu mi-am cumpărat cartea aceea „Sufletul meu, temnița mea”...) Mi s-a rupt sufletul de milă! Nu cred că e o milă din aceea de frizează aroganța, e o milă cu lacrimi… Mi-a fost milă de mine! Și am putut simți o imensă compasiune pentru acea.... „ființă inferioară” din mine.

Acum „văd” cum dădea „să iasă” această umbră a mea: oboseam (...încă sunt obosită), mă așezam nu pe pământ ci în pat, unde mă aflam eu… nu exista nimic, nimeni nu ar fi venit sau nu ar fi venit cu gânduri bune, și cu putere de dragoste (…nu poți primi mai multă dragoste decât poți tu avea …mai întâi pentru tine însuți?) Țineam ochii largi deschiși și ațintiți în gol. Uneori, simțeam imperios nevoia să mă ascund sub masă, în dulap, mă lipeam de pereți, mă ghemuiam la pământ, în spatele ușilor pe care le închideam după mine, plângeam urlând... în șoaptă, printre dinți, și priveam cu groază în... mine și cu speranță în jur.(!...)
Dacă reușeam să „îmi permit” o depresie mică, în vremuri agitate când… TREBUIE să… joci pe scena vieții… nu mă spălam două-trei zile, până când mirosul meu hiper-sensibil nu mai suporta. Mă ridicam – o vreme m-am ridicat cu antidepresive- făceam curățenie în casă, apoi mă spălam pe mine și... o luam de la capăt. Adicătelea… curățam rana la suprafață, când dădea puroiul pe afară, puneam un bandaj curat și drăguț... și… ce să-i pun ca să se vindece?
Iertare! A venit răspunsul într-un târziu! Relațiile mele TOATE sunt în regulă… când ceilalți stau la distanță. Am, de exemplu, o relație foarte bună (cred) cu elevii mei care-s măricei… eu sunt doar profesor vizitator deci îi văd o dată-de două ori pe an pe cei dintr-o grupă... Ce nu știu ei și nimeni este că mie îmi ia câte trei poate mai multe zile să mă „pregătesc”. Nu atât cu CE să le spun. Ci cu CE să fiu când le spun. Să îmi fac o agendă de curs practic îmi ia câteva ore. Însă pentru a arunca în tancul meu de beton toate scârbele de le-am adunat în vreme cu profesorii mei la rândul meu, cu sistemul de învățământ de tip „intră în rând” și care furnizează informații cu toptanul însă modele sau răspunsuri mai puțin, cu societatea în care exist, să filtrez tot ce sunt așa încât la ei să ajungă…valoarea folositoare lor? Of! Asta durează! La sfârșit de zi de curs, eu sunt epuizată mai mult decât e cazul, normal, însă atunci când îmi adun hârtiile, markerele etc. din sala de curs… adun și certitudinea că am contribuit la licăririle de speranță și poate chiar trezie din ochii lor. Le adaug la licărirea mea de speranță și așa pot… am putut supraviețui până acum. Unele priviri încă mai sunt vii, însă extrem de greu mai pot avea încredere. Cei mai mulți dintre ei se zbat între... a fi realiști fără suflet și a fi visători resemnați. Indiferent care e tema pe care o discutăm, îi aduc la același punct în care cele două lumi POT există într-un TOT… Uneori se întâmplă că eu cumva ȘTIAM asta… alteori și eu aveam nevoie să cred. Când ajung după curs seara acasă... mă întorc în tancul meu cu borhot și mă simt recunoscătoare că... am putut să țin mizeria mea departe de elevi.
Bineînțeles, „strategii” de genul ăsta nu au cum să stea în picioare în cazul relațiilor aprofundate. Pentru cine petrece mai mult timp cu mine, nu are cum să nu „adulmece” chiar nimic din tancul acela fără aer! Și atunci, reacțiile celorlalți... or fi și ele după putințele și neputințele lor. Unii mă iubesc și apreciază de la distanță. Alții se iau la luptă cu „monștrii” mei (a se citi probabil manifestări ale Umbrei). Alții... folosesc ce e bun și la rest dau „ignore”... și așa mai departe.
Îmbrățișarea Umbrei a fost mai degrabă o contopire în lumină… perfecționistă cum sunt, m-am tras la un moment dat înapoi un pic gândind că poate „trebuie” să… o spăl. (Acum râd de asta. Până și eu reușesc să zăresc… propria prostie de-a perfecționismul!) Nu am știut dacă trebuie să o spăl sau nu, așa că m-am oprit, am promis că mă întorc însă nu era neapărat nevoie să promit: Umbra știa deja că mă voi mai întoarce.
Maică, nu stăpânesc eu foarte bine conceptele, știința de carte întru ale teologiei și ale psihoterapiei jungiene, dar cică Jung credea că integrarea Umbrei ne va da posibilitatea de a redescoperi (hm! Interesant acest re!) o sursă mai profundă a propriei noastre vieți spirituale. „Pentru a face acest lucru”, cică ar mai fi zis el „suntem obligați să ne luptăm cu răul, să ne confruntăm cu umbra, să integrăm diavolul.”... Păi, dacă diavolul aici e același lucru cu Umbra… Maică, poate că și diavolul are nevoie de dragoste?… Asta așa, ca o primă... idee? Poate tocmai că îl respingem, ne e frică de el, îl judecăm, îl… denigrăm etc., etc. poate tocmai de aceea e atât de… puternic și pornit pe noi?... Sau am dat-o iar în gândire magică de copil prost?
Vă sărut cu recunoștință mâinile pe care cândva mi le-ați oferit să scot scârba din mine!
N N

P. S. Aseară pentru prima oară când m-am alăturat rugăciunii de la zece, m-am putut considera și simți parte din grup. Până acum, când mai reușeam să mă rog la acea oră o făceam ca unul care stă în stradă, se ține de grilajul gardului de care își lipește fruntea și privește (poate cu jind) la Biserică. La un moment dat, am avut niște imagini înainte de a le putea opri, cu oameni din toate părțile, de toate statutele, vârstele, cum se grăbeau să prindă ora de rugăciune. După asta, m-am rugat plângând.