Sărut mâna, Măicuță,
Îndrăznesc să vă scriu pentru că suferința din gânduri și din sufletul meu mi-a alungat liniștea. Sunt un tânăr de 26 de ani, care a crescut și s-a maturizat cu multe răni pe suflet și constat în acest episod al vieții mele - de răzvrătire împotriva mea, că am cărat în suflet până la această vârstă, neconfesându-mă, multe traume emoționale din copilărie și adolescență. Iar eu ca reacție, am răspuns prin a mă închide în mine și a încerca să uit momentele nefericite, devenind un interiorizat, cu inima închisă, un singuratic, anxios și temător în adâncurile sufletului meu, și căutând să-mi găsesc liniștea prin speranțele mele către o lume ideală. Am devenit un perfecționist, un idealist, comportament ce m-a făcut să adun multă nemulțumire și sentimente de vinovăție. și totuși pe undeva am avut în adâncurile sufletului meu și am și acum, o parte de bunătate, care se luptă cu latura negativistă a personalității mele.
Am observat asta de mic, de când am început să-mi pun în valoare harul primit de la Dumnezeu - acela de a picta și desena, eu căutând mereu să obțin perfecțiunea în „creațiile mele” și fiind mereu nemulțumit de ceea ce reușeam să pun pe hârtie, ba chiar să renunț la jumătatea unei lucrări datorită insatisfacțiilor mele interioare. Cum pot să mă vindec de perfecționism și să mă accept cu bune și rele?
Am cautat tot timpul perfecțiunea în tot ceea ce făceam și am devenit extrem de critic cu cei din jur și cu mine. Și în special cu mine; și am ajuns să mă uit la mine și să mă condamn pentru ceea ce am primit de la Dumnezeu - adică să-mi urăsc corpul fizic și toate calitățile mai puțin reușite ale corpului meu, ba chiar să-mi fie rușine. Am ajuns să mă feresc într-un fel de oameni, deși mie-mi place să trăiesc printre ei și cu ei. Cum pot să mă apropii de oameni dacă eu simt undeva în suflet temere și rușine, când sunt alături de ei?
Mi-ar plăcea, și nădăjduiesc, să găsim împreună, și prin ajutorul lui Dumnezeu, puterea de a mă accepta așa cum sunt și de a mă vindeca de această boală a disprețului față de propria persoană. Dar cum? Ce rugăciune îmi aduce liniștea și împăcarea cu mine?

Nu am viciul băuturii, sau al fumatului, însă îl am pe cel al mâncării. Îmi face o enormă plăcere să mănânc mâncăruri gustoase și sățioase. Aș mânca tot timpul... la supărare, la tristețe, la bucurie... și oricând mi-e foame. Iar de când am început să mă îngraș în continuu datorită pornirii mele necontrolate și vinovăția pe care mi-o aduc și propriile acuze nu-mi mai dau pace. Cum pot să scap de această boală, și să mă hrănesc doar atunci când mi-e foame? Ce rugăciune aș putea să rostesc pentru a mă abține de la aceste pofte?

După terminarea facultății, am ajuns să am un serviciu, însă din cauza locului nepotrivit în care am nimerit și al oamenilor vicleni, prefăcuți, și manipulatori, care foloseau minciuna ca fel de a fi, zi de zi, și cu fiecare ocazie, lucruri cu care eu în adâncurile mele nu eram de acord, apoi am ajuns să fiu umilit, să fiu atacat direct, să simt batjocura pe propria piele și mi s-a sădit în suflet constant rușinea - rușinea față de neputințele mele, față de propria persoană. Și am rămas în acel loc doi ani de zile, acumulând multă experiență în ceea ce făceam și devenind foarte bun, dar toate astea cu un preț, acela al banilor, fapt pentru care am suferit enorm. Am ajuns să sufăr și fizic, pentru că acel stil de muncă și de viață al colectivului de colegi nu mă ajuta. De prin iarna trecută am început să am dureri în zona inimii, înțepături și arsuri - toate datorate experiențelor negative la care eram făcut părtaș și față de care o parte a sufletului meu nu vroia să se supună. În cele din urmă, cu puterea lui Dumnezeu am plecat de la acel loc de muncă, iar acum sunt în căutarea altuia. Însă acum sunt foarte deznădăjduit. Cum să-mi recapăt puterea de a merge mai departe? Experiența anterioară m-a marcat profund și m-a făcut să văd oamenii prin ochii celor cu care eram înconjurat și care m-au făcut să sufăr. Cum pot oare eu să mă vindec de felul bolnav cu care „m-au învățat” să vad oamenii? Cum pot eu să văd numai bunătatea din oameni?

Simțindu-mi sănătatea slăbită am făcut unele analize pentru inimă, și într-un final săptămâna aceasta (în urma celei mai recente analize) doctorul cardiolog mi-a spus că nu am dobândit nici o afecțiune cardiacă, însă să am mare grijă cu stresul și supărările. M-am bucurat pe de o parte fiindcă fizic sunt sănătos, însă pe de altă parte am rămas la fel de întristat fiindcă luptele mele interioare încă mă macină. Cum îmi pot vindeca sufletul și să găsesc bucuria Lui Dumnezeu?

Eu dea lungul vieții am citit multe cărți de psihologie și m-am documentat foarte mult pe această temă, căutând să mă îndrept singur, dar nu am făcut mai mult decât să-mi hrănesc setea de cunoaștere, iar lăcomia nevoii mele de a le cuprinde pe toate îmi cerea mereu, mai mult, mai mult, fără să am puterea de a aplica pe mine ceea ce citeam. Așa s-a întâmplat până de curând când am zis... Gata!, nu mai pot merge în această direcție distructivă. Simțeam că am nevoie de un altfel de sprijin, în special un sprijin spiritual. Și astfel am ajuns miercurea aceasta să îmi fac curajul să merg la o tarabă de cărți bisericești. Voiam să-mi găsesc scăparea sufletului care plânge în mine, în îndrumările unei persoane bisericești. Și ajungând dinaintea acelei tarabe am început să-mi arunc ochii pe fiecare carte, și am răscolit așa vreo 40 de cărți, ba chiar am reluat căutarea mai atent și a doua oară... și nu găsisem nimic care să mă facă să cumpăr o carte care să mă atragă la prima vedere și prin cuvintele pe care le fotografiam răsfoind-o. Eram nedumerit, pentru că era pentru prima dată când îmi cumpăram o carte despre credința în Dumnezeu. Tot ce știam despre credință era păstrat în sufletul meu de mic, de când bunica mea mă ducea la biserică. Sper să o pot ierta pe ea, fiindcă acum realizez și mă doare sufletul când mă gândesc cât de chinuit eram și mă simțeam când mă obliga să stau la slujbe în picioare și să nu plec de lângă ea, eu fiind mic pe la vreo șase, șapte ani... iar ea chinuindu-mă fizic (nu știu cum nu vroia să vadă că mă dor picioarele, și mi se făcea cald și nu puteam să urmăresc slujba precum un adult), purtându-se foarte aspru cu mine și certându-mă când nu mă supuneam. Și pe lângă aceste suferințe păstrate în suflet, totuși nu L-am urât pe Dumnezeu încât să mă lepăd de el. Ci L-am ținut acolo în străfundul sufletului meu, dar spre care cu timpul nu mi-am mai întors rugăciunile.

Și terminând eu de răsfoit cărțile, într-un fel dezamăgit că nu găsisem ceva care să mă fascineze, mi-am ridicat privirea și spre cele câteva cărți expuse pe verticală. Iar de acolo mi-a atras atenția un titlu ce mi s-a părut încărcat de multă căldură sufletească: “Meșteșugul bucuriei, volumul doi”. Am rugat doamna care vindea cărțile, să mi-o dea. Am luat cartea în mâini, am răsfoit-o sumar și mi-am zis în suflet: „Asta e cartea mea”. Iar atunci pe loc, primind această carte ceva s-a întâmplat cu mine, pentru că m-a cuprins un sentiment de mulțumire, pentru că speram ca aceasta să fie cartea care mă va schimba. Și asta este! Iar eu vă mulțumesc că ați reușit să găsiți un titlu extrem de atrăgător și ofertant cărții pe care ați scris-o, fără de care eu n-aș fi avut acces la cunoștințele și învățăturile dumneavoastră. De asemeni îmi face plăcere să o felicit și pe cea care a făcut și imaginea coperții prin alegerea graficii și desenelor, foarte potrivite și convingătoare. Cartea dumneavoastră reprezintă un cadou extrem de consistent într-un ambalaj foarte atrăgător care te încântă să-l cuprinzi cu amândouă mâinile.
Acum după ce am parcurs primele o sută de pagini, destăinuirile dumneavoastră despre Dumnezeu, încep să producă mici schimbări în sufletul meu adânc rănit. Iar acum apelez la dumneavoastră pentru a primi un sprijin și o susținere în încercarea mea de a mă apropia de Dumnezeu și de a mă vindeca.
Aștept plin de speranță răspunsurile și povețele dumneavoastră. Mulțumesc din suflet!
Cu deosebită recunoștință,
Ștefan