Nu știam cum să continui ca să fie ceva de folos și nu învârteală în jurul cozii

Versiune tiparTrimite unui prieten

Dragă măicuță Siluana,
N-am mai continuat Seminarul că pur și simplu nu știam la care sesiune să mă duc să continui ca să fie ceva de folos și nu învârteală în jurul cozii. Că mi se părea aiurea -scuzați expresia- să tot repet aceleași dureri sau amintiri, mi se părea că bat pasul pe loc fără vreun rezultat de avansare. Iar Împărtășania săptămânală îmi aduce multă alinare și pace și parcă nu mai văd ce să spun, că mi se pare că de fapt totul e iertat sau că nu mai doare.
Astăzi am fost la Liturghie, m-am spovedit și m-am împărtășit și am venit acasă și stăteam să mă odihnesc - mai mult sufletește - și în loc să merg la vecernie am luat cartea cu Meșteșugul bucuriei și, așa cum fac de obicei, am deschis la întâmplare. Și am citit despre cum refuză omul suferința. Și mi-a revenit în minte un gând pe care l-am descoperit de ceva vreme, că eu m-am temut și mă tem de suferință. Nu știu cauza dar am o mare teamă de orice suferință, de moarte și de întuneric de mic copil, de boli, de spitale, de nereușite, de singurătate...de-a nu plăcea cu orice preț lumii.
Mi-am adus aminte - de acolo am reînnodat firul - că aveam frica să nu pic la admitere, nu de părinți, nu de rude ci de VECINA... Eram terorizată că dacă pic ce va spune vecina!!! Auzi, nu mama sau tata, ci vecina!!!
A fost una din cele mai mari spaime ale mele. Dacă nu chiar cea mai mare.

Apoi cred că făceam multe lucruri pentru că AȘA-I FRUMOS, AȘA TREBUIE... Culmea e că nu țin minte să mă fi certat cineva vreodată, nici vorbă de bătăi sau pedepse... Când citesc relatări ale multor copii de-ai matale (ce dulce cuvânt...) rămân împietrită de revoltă, uimire... cum se poate petrece așa ceva cuiva... și cum au suportat... și cum de mai trăiesc...
Apoi când m-am îndrăgostit, am picat în desfrânare dar tot cu frică, dar nu de păcatul pe care nu-l știam ca păcat, ci de frica să nu rămân gravidă și să mă fac de rușine în târg... Iarăși ce va zice lumea... Fata lui x... ai auzit, e gravidă și nu-i măritată...

Apoi când eram măritată, aveam iarăși frica să nu cumva să nu plac bărbatului meu... Cure de slăbire non stop. Ș'apoi ascundeam tot ce nu eram în stare să fac bine, nu cumva să se supere bărbățelu' meu. Am fost și sunt încă o catastrofă în a nu administra banii bine. N-am avut nevoie să învăț asta acasă, deși nu eram scăldați în bani dar tot ce aveam nevoie ceream și era. Și ca nevastă... cheltuiam, rămâneam fără, și ca să nu supăr pe domnu' meu, împrumutam... sau îi vindeam acasă minciunile cu jumătatea de preț... Și credeam că-s crezută...

Apoi am încercat să iau mai toate treburile casei pe spatele meu tot cu gând bun ca să menajez pe domnu' meu... și-o făceam cu plăcere "Las că fac eu...." până când într-o zi am văzut că nu mai făceam față. Dar n-am recunoscut și continuam să-mi dau silința. Și domnu' meu era, și este, unul din puținii bărbați care mult ajută și multe face și știe face...

Apoi a venit necazu' cu băutura... și în loc să recunosc căi ceva bai, plângeam seara și ziua mă făceam că nimic nu sa petrecut când a venit băut... în loc să-l întreb pentru ce necaz bea... Eram mânioasă când el era băut și ascundeam sub covor mânia când era treaz...

Deci, azi văd clar că făceam orice numai să nu înfrunt suferința, să nu mă doară. De fapt asta este o fraza care mereu era prezentă în gura mea: „Da, nu doare?” (injecția sau ce era); mi-era frică mare de durere.
Ce să zic când au început copiii să pățească una - alta... eram într-o veșnică panică, să nu cadă, să nu pățească... țipam pe stradă la ei NU FUGII! FII CUMINTE să NU CAZI... nu te duce, nu fă, stai cuminte... etc.

Iar mie nimeni nu mi-a zis așa vreodată ba eram curajoasă și mergeam cu cheia la gât la grădiniță și înapoi.
Am crescut și frica asta a crescut și ea. Și eu o dădeam cu pomadă în fel și chip numa' să nu sufăr, nici eu nu vroiam să recunosc că doare și sufăr. Și azi am înțeles că ascunderea suferinței sub masca de ființă blândă, drăguță, politicoasă, binecrescută, care nu țipă, care niciodată nu se supără și nu se poarta ca o ființă supărată sau jignită... rănea foarte tare pe copiii și pe soțul meu. Și eu nu vedeam.

Sunt episoade dureroase din viața mea - adult fiind - pe care refuz să mi le amintesc și care nu mi le mai pot chiar aminti când și cum s-au petrecut. Aproape au devenit invizibile deși îs foarte murdare și mi-i greu cumplit să recunosc că eu am făcut așa ceva. Mândria mea nu vrea să recunoască.
Deci,orice numa' să nu sufăr...

Și-n timp ce eu dădeam sub covor toată suferința mea, să nu se vadă, ai mei dragi copii și soț se purtau normal, cu nervi, cu supărări exprimate sau tăcute... iar eu mă miram cum pot să țipe, să zică așa ceva, să nu salute... să întârzie fără scuze... parcă eram carte de bune maniere și punctam greșeli... OOOOFFFFFF!!!

Și de multe ori simțeam că nu sunt vie cu adevărat, pluteam așa ca-n vis... și nu știam unde să mă agăț. Îmi venea să mă scutur ca de o haina care mă sufoca.

Mă gândeam să continui Seminarul cu rugăciunea pentru vrăjmași și cu rugăciunea pentru miluirea celor care m-au făcut să sufăr, chiar dacă nu mi-i am pe toți în minte, poate că am vrut să-i uit... și nu-i mai știu.

Rog cuvânt de îndrumare,
I.

Ce profund numești „învârteală în jurul cozii” parcurgerea Seminarului „fără folos”. Mesajul tău îi va ajuta mult pe cei ce se întreabă de ce nu ajung să-și însușească acel mod nou de a fi și bucuria făgăduite de Seminar.
Când răscolim durerile trecutului fără să fim conștienți de ce o facem, nu avem cum să sporim. Dacă vom citi cu atenție partea „teoretica” a Seminarului și, mai ales, ne vom ruga cu rugăciunile recomandate și vom spovedi tot ce vom descoperi ca păcat în felul nostru de a fi ca urmare a traumelor pe care le-am îndurat, vom afla că ne afundăm în durerile trecute numai și numai pentru a ierta. Iertarea pe care ne-o dă Dumnezeu în Sfânta Lui Biserică este o „dezlegare” de păcate, o dezrobire de obișnuința și consecințele păcatului. Iertarea pe care o acordăm noi celor ce ne-au rănit este și ea o dezlegare a acestora. Îi dezlegăm, cu puterea pe care ne-o dă Dumnezeu când facem porunca de a binecuvânta pe cei ce ne fac rău, de „datoria” pe care o aveau față de noi de-a ne iubi și ierta la rândul lor. Așa, devenim și noi liberi pentru că celălalt capăt al lanțului cu care îi legasem era în noi, în inima noastră bolnavă. Ca să putem face asta e nevoie să înfruntăm durerile și spaimele de care am fugit în timpul cât eram prea slabi ca să găsim altă soluție la evenimentele traumatizante. Și a le înfrunta înseamnă a le trai cu Dumnezeu, în fața Lui, în Numele Lui, cu puterea Lui și pentru că așa ne cere El. Atunci devin cruce și nu mai sunt traume. Și, prin cruce vine învierea și bucuria.
Acum însă intervine o nouă durere: durerea de a fi pe cruce. Cea veche era durerea de a fugi de cruce. Era o durere care ne oferea un confort psihic = păcat. De exemplu: când cineva ne nedreptățește noi putem să ne simțim foarte confortabil sufletește judecându-l, arătând tuturor celor care ne ascultă cât de nedrept se poartă cu noi, trăind o superioritate specifică victimei care se situează „moral” deasupra abuzatorului sau nesimțitorului. Apoi avem confortul psihic adus de convingerea că dacă lucrurile ar sta așa cum dorim noi am fi altfel, am fi fericiți și buni și refuzăm să ne dăm seama că lucrurile stau astfel pentru că noi suntem cum suntem... Când suferim pentru că ne cramponăm de anumite dorințe ale noastre, nu facem decât să ne asigurăm că vom suferi în continuare la fel și, astfel, vom trai în singurul mod pe care l-am învățat...
Ca să avem folos, Copile drag, avem mare nevoie să credem în Domnul și nu în noi. Să credem că făcând voia fiind credincioși peste puținul pe care ni l-a încredințat vom intra în Bucuria Lui. Dacă doar vom „consuma” harul și pacea pe care le primim în Biserică, așteptând să ne dea liniște și să ne împlinească dorințele, fără a ne lua crucea ca să urmăm Lui, vom trăi în înșelare.
Și, dacă ne-am înșelat cumva, să nu deznădăjduim, ci să ne trezim, să încercăm iarăși, să fim atenți la viața noastră și la poruncile Domnului și harul ne va ajuta să avem o atitudine critică, lucidă, responsabilă față de noi înșine ca să cerem mereu și mereu putere de la Domnul să acceptăm voia Lui și să facem poruncile care ne dau viață dar numai în măsura în care murim felului vechi de a fi. Da, asta doare, dar e o durere de naștere!
Curaj!
Te rog să faci în continuare doar sesiunea șapte, din când în când, și sesiunea opt în mod regulat și să trăiești cât mai mult arătând Domnului cele pe care le gândești și faci ca să te învețe viața cea nouă. De asemenea, cred că ți-ar fi de mare folos să lucrezi și ”Ieșirea din labirintul codependenței”.
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar