Citind din nou mesajul cu dulapul de pe site, am rămas tare îngândurată... E ceva cu dulapurile astea... Oare ce ne-am face noi dacă nu am avea unde să ne ascundem uneori?
Mi-am amintit acum că, de la o vârstă fragedă (de la vreo trei ani) am devenit somnambulă. Deși eram mică și firavă, în timpul somnului, când treceam la „acțiune”, făceam niște lucruri pe care trează n-aș fi putut sub nicio formă să le reproduc... Vă dau un singur exemplu: aveam un televizor uriaș, alb-negru, cu lămpi, iar eu l-am luat într-o singură mână (ca pe o tavă) și mă plimbam cu el prin casă, în ideea de a-l arunca pe geam, pentru că îl vedeam plin cu pureci... Toți cei din casă veneau în urma mea și mă implorau să pun televizorul la loc, dar n-au reușit să mă convingă... L-am pus la loc abia când am considerat eu că mi-am făcut „rondul”.
Am făcut multe baliverne de acest gen, nespus de multe, dar acum m-am gândit că, pe lângă toate astea, cel mai important lucru pe care îl făceam era să mă bag în dulap și să îmi continui somnul, odihna acolo.
În fiecare dimineață părinții mei, văzând că nu sunt în pat, veneau direct la dulap, mă trezeau și mă rugau să ies de acolo. Râdeau de se prăpădeau la faza asta de fiecare dată, dar eu, nevăzând nimic de râs, mă înfuriam, plângeam și chiar nu voiam să ies de acolo! La toate insistențele lor răspundeam cu un refuz vehement și ieșeam doar în momentul în care simțeam eu de cuviință.
Măicuță, acum realizez, EU NU VOIAM SĂ FIU SCOASĂ DIN DULAP! Nu suportam râsul lor, pentru că eu consideram un lucru foarte serios ascunderea mea în dulap, deși eram atât de micuță!
Stau acum și mă gândesc că, de fapt, eu toată viața m-am ascuns în dulapul meu virtual și nu suportam când cineva voia să mă scoată din liniștea aceea, din siguranța mea... Chiar dacă eram singură și era întuneric, îmi plăcea... Era mai bine decât afară în larmă, zgomot și fățărnicie. Zâmbetul lor și hazul lor nu mă încântau și nu aveau niciun efect asupra mea.
Culmea e că, deși acționam în somn, știam cu exactitate ce fac. Am reținut absolut toate fazele pe care le-am făcut, dar nu mă puteam opri. Trebuia să duc totul până la capăt, ca un aparat cu programare...
Acum înțeleg atracția mea pentru dulapuri! Mi-am umplut casa cu ele și sunt câteva chiar imense, făcute la comandă... Le ador! În cele mici, înguste nu reușesc să mențin ordine nici în ruptul capului, pentru că îndes toate hainele în ele, iar în cele mari nu așez decât foarte puține lucruri, așa, de formă, să nu fie chiar goale... Acum înțeleg de ce...
Am devenit un adult care nu se mai putea ascunde în dulap, așa că, în locul dulapului am găsit BISERICA! În acest „dulap” nu mai stau singură și nu mai e nici întuneric, ci cu mine e Hristos, Lumina Lumii! Mai sunt unii care vor să mă scoată și din acest „dulap” al meu, dar nu vor reuși, pentru că aici am și Lumină și Apă și Hrană și Iubire și Iertare și Viață!
Când ies din „fortăreața” mea, ies de bunăvoie și cu nădejdea că în ziua următoare mă voi duce din nou. Hristos nu va râde, nu va vedea nimic hazliu în acțiunea mea, nu mă va condamna, ci mă va aștepta cu drag. Astfel nu stă nici El singur, închis în „dulapul” Lui...
Aș vrea ca toți aceia care se simt nevoiți să se ascundă în dulapuri (sau oriunde în altă parte), să afle că nu vor găsi nicăieri un loc mai sigur decât acolo, lângă Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Nimeni nu-i va iubi și înțelege cum ne iubește și ne înțelege El!
Vă mulțumesc, Măicuța mea, pentru că ați acceptat să stați cu mine în dulap până L-am găsit pe Hristos! Eu nu sunt vrednică să vă mulțumesc pe cât ați merita, dar sunt convinsă ca Dumnezeu vă va răsplăti pentru osteneala dumneavoastră!
Vă îmbrățișez cu DOR și drag, vă sărut mânucăle frânte și vă iubesc tare mult, Măicuța mea!
Cu mult respect și recunoștință, al dumneavoastră copil: Kati