Am fost un copil cu o lume interioară copleșitoare în care mă simțeam ca gălbenușul într-un ou. Lumea exterioară era tot timpul șocantă, invazivă, agresivă și mi-a luat mult să mă obișnuiesc cu regulile ei ciudate. Nu reușeam să mă adaptez, sau cel puțin așa mi se părea. Așa a ajuns să îmi placă să fiu apreciată, era un semn că reușeam să fiu așa cum trebuie (nu realizam că lumea mea interioară și ființa mea erau destul de complete și nu aș fi avut nevoie să mă schimb). Așa mi-am modificat comportamentul și m-am educat exact pe linia care făcea plăcere adulților, care le câștiga lor aprecierea. Am făcut tot timpul ce trebuia, cum trebuia și nici nu cred că m-am întrebat dacă eu îmi doresc altceva. Mă identificam complet cu tata, cred că asta a fost cauza principală. Aveam amândoi o năzuință spre înalt în care mă identificam și eram împlinită. Așa am dezvoltat o admirație foarte mare față de tata, care în schimb m-a purtat pe un drum care nu era al meu. Pe lângă înaltul spiritual pe care îl mai discutam și contemplam, s-a amestecat și înaltul lumesc, care fiind cel palpabil a luat și forma de țeluri de atins, iar celălalt, neavând borne periodice tangibile a rămas undeva uitat. Momentul în care s-a întâmplat de fapt asta a fost momentul în care m-am pierdut și am început să rătăcesc ca fiul risipitor.
În consecință, toată viața mea am avut obsesia de a fi cea mai bună din clasă sau de unde era cazul și să fiu foarte cuminte și ascultătoare, supusă chiar. Am observat că am fost toată viața într-o competiție cu ceilalți și chiar cu mine. Am făcut un test puțin mai serios tip psihologic caracteristic firmelor, și la competitivitate reieșea că sunt mai competitivă decât 95% din populație, fiind cea mai puternică trăsătură a mea.
Dar agresivitatea mea ca om față de ceilalți nu este genetică, nu este în firea mea. Ea își are rădăcina în comportamentul mamei care, de exemplu, când îmi făcea baie, apa era prea fierbinte pentru mine (acum fac băi f. fierbinți, mă frig aproape – nu știu dacă are legătură) și când mă clătea simțeam că mă sufoc, că o să mor pentru că mă clătea cu dușul toată, fără să îmi acopere ochii sau fața. Simțeam că mă chinuie și plângeam din toate răsputerile și asta o enerva și mă brusca. Am rămas cu puțin sadism din chestiile astea și ăsta a fost răspunsul meu de copil dat lumii întregi: la început pisoilor, adulților, apoi colegilor... Am o dorință de a domina pentru a nu fi dominat și slab cum m-am simțit în acel moment. În zbierătul absurd al copilului a fost un zbierăt al omului care a promis să nu se mai găsească în situația asta de slăbiciune, de sufocare, de a simți cum mori și totuși nu poți să faci nimic. Așa am pus în aplicare față de cei de o seamă cu mine un comportament subjugator, dominant. Prin căutarea adevărului dureros al omului și zicerea lui în față vreau să îl rănesc, să îl subjug. De fapt aplic același comportament pe care mi l-a aplicat mie mama. Tata era eu, mama era dușmanul. Asta e cheia agresivității mele. Cum pot să explic altfel că de fiecare dată când îmi aduc aminte de acel eveniment îmi vine să plâng și mă strâng covrig. Și că pe mine, care în genere mă doare (din firea mea) de celalalt, când sunt în tabloul subjugatorului nu simt nimic, inima îngheață și nu simt decât un fel de satisfacție... Mama săraca cred că a fost rănită la rândul ei. Arată ca un om rănit și care suferă mult. Tot timpul își impune o ținută și un comportament care nu-i sunt proprii. Totul la ea e datorie și acționează numai după ea. Ăsta în schimb nu a fost niciodată limbajul pe care l-am vorbit eu. Când eram mică organul meu de simț era inima și mama nu prea vorbea pe limba ei. Ce știa ea era să îmi spună să fac aia, să fac aialaltă, să nu fac aia și asta m-a respins încă mai mult. Am căpătat o aversiune față felul ăsta al ei, deși nu m-am manifestat niciodată prea evident.
Asta m-a îndreptat și mai mult spre tata. Tata era scutul meu, era eu, era tot. Dacă tata nu era de acord, sau mă certa, simțeam că mi se cutremură lumea, simțeam că se desparte de mine și îmi pierdeam orice stâlp, orice susținere în lumea reală.
Agresivitatea despre care am vorbit mai sus am îndreptat-o și spre mine. Am devenit propriul meu polițai, stabilindu-mi singură reguli, target-uri cu realizări inclusiv în sistem de pedepsire printr-un fel de deznădejde. Am devenit propriul meu călău: faci așa, faci așa, faci așa. Interesant este că niciodată când făceam așa nu realizam ceva considerabil, ci obțineam și obțin deoarece comportamentul este prezent încă, numai frustrări. Tot timpul victima polițaiului, adică tot eu, s-a opus prin tot ce a putut călăului lui.
Pe lângă asta, toată viața am acționat în virtutea aprobării celorlalți. Am avut nevoie de confirmarea lor ca un cățel maidanez excesiv de umil și înclinat care face orice îi spune stăpânul. Am încercat să fac tot ce mi se spune, cum mi se spune, având absolut permanent nevoie de confirmarea lor că fac bine ce fac.
Am realizat că toată viața am trăit o minciună, că am rămas cu mâinile goale făcând tot timpul ce au vrut ei iar acum nici măcar nu știu cine sunt (aflu încet, încet). Sunt în schimb un om aprig, rău, agresiv. Îmi amintesc niște clipe de la cămin când nu eram încă otrăvită cu „să fiu prima” și eram simplu eu și câtă bucurie aveam făcând niște chestiuțe interesante cu mâinile mele... o bucurie autentică pe care nu am mai trăit-o, nu am mai fost eu. Dumnezeu a avut însă grijă de mine și mi-a dat să cunosc în suferința adolescenței mai mult adevăr decât în orice. Iar apoi la facultate mi S-a descoperit și am găsit ceva cu care să mă împotrivesc lor. Acum sunt măritată, aștept un copil și astea sunt singurele lucruri pe care le am, care sunt ale mele, binecuvântate de Dumnezeu și în care inima mea se simte liberă, împlinită și fericită. Nu știu ce a rămas cu viața mea, cine sunt eu, dar sunt convinsă că o să îmi găsească El sens. Aș vrea numai să scap de lanțurile din copilărie, de aceste scheme ale răutății care mă deformează, mă urâțesc. E un sentiment atât de cumplit când sunt cu oamenii și încep să mă port așa cum îmi dictează ele, incapabilă să mă controlez, și stau și mă uit la mine de departe cu o tristețe mare.
Cu nădejde,
O ființă însetată de sens și bucurie