Nu știu cât am să reușesc să o redau prin cuvinte, nu știu cât mai rețin exact, că au fost mai multe idei. Încerc.
Încercam să mă relaxez și m-am văzut din exterior, nu ceva concret, doar ca o prezență sau conștiință de sine. Nimic neobișnuit. Și asta îmi place cel mai mult în ultima vreme, că lucrurile minunate nu fac parte din acel senzațional care se manifestă exterior, ci din lucrurile simple, firești...
Deci văzând așa o poză cu lumea agitată care suntem [fiecare în parte și toți împreună] am simțit multă pace și pe Domnul Care stă în această pace și care stă și în această lume, deși nu îi aparține și ne privește cu jind și cu dor și ne vrea ai Lui. Și nu era în privirea Lui nimic mustrător sau cu reproș, și nici măcar durerea sfâșietoare că Îl răstignim, nu, era chiar bucuros, cum e tatăl fiului risipitor, ceva de genul: bine ca sunteți aici! Un pic era și durerea lui „greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă” [care pentru mine e una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste a Domnului pentru noi, care nu are nimic înfricoșat în ea, cum, la celalalt pol, dinspre om spre Domnul, declarația cea mai frumoasă e cea a Sfântului Petru „Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc”, fără alte comentarii...]... așa, deci, așa era Domnul și așa Se uita și privea, și eu m-am bucurat. Și mă bucur de fiecare dată când mă văd pe mine, stând acolo în interior, în acel adânc unde e El, deci din interiorul meu mă văd din exterior... [mult timp mi-am dorit, ff tare să mă pot vedea cum mă văd alții, ca poză mă refer, așa cum eu văd un om și îi pun inevitabil o etichetă, deși mental știu că acel om e cu mult mai mult și mai necuprins... și eu pe mine nu reușeam să mă văd așa... și de ceva vreme, reușesc asta, chiar în mijlocul unor „vâltori”, să le zic așa... și de multe ori nu e deloc plăcut ce se vede, văd o țață arțăgoasă cu voce țipătoare, cu ton ridicat, sau speriat, sau fricoasă etc, dar eu din adânc îi face lui Doamne cu ochiul și Îi spune: Uite, iar începe isterica să se manifeste :))... fă-i Tu ceva, dacă crezi că e vremea acum...]... Mă rog, nu reușesc asta tot timpul și mă simt așa, depărtându-mă de starea aia de conștiință, ca și cum aș alerga după tren și trenul va închide ușa exact înainte să ajung eu și va porni și eu voi rămâne și alergată și jos din tren... dar totuși cu nădejde, că la Domnul orice e posibil, El poate să schimbe și să preschimbe chiar situațiile fără întoarcere, să le re-așeze și să le re-facă și să le re-ordoneze în cele mai inimaginabile moduri cu putință...[*], nu ca în piesele de teatru [absolut, absolut, absolut!! superbe!] ale lui Matei Vișniec (care cred că mie îmi place mai mult puțin decât E. Ionescu...:))) când [în Ultimul tren mi se pare] personajele, după trecerea trenului, pe care l-au ratat pentru că „stăteau cu spatele”, trenul pe care îl așteptaseră toată viața, cad într-un soi de deznădejde totală, pentru că era ultimul și singurul posibil și de aici încolo pentru ei nimic nu mai are sens, sensul lor fusese în acel tren în care poate nu fuseseră vrednici să urce și l-au ratat...
[*]= anume că la Domnul, chiar dacă nu suntem vrednici, totul, dar absolut totul se poate răsturnă, așa cum ne și învață dealtfel [în: Îndrăznește, fiică, cere și ți se va da, bate și ți se va deschide... etc.] și că imposibilul cel mai imposibil devine firescul cel mai firesc, dar, și asta mi se pare minunat, devine așa firesc, nu în agitație, de nici un fel, nici de deznădejde, nici de exuberanță... firescul atât de firesc încât nici nu se observă... așa sunt pentru mine minunile pe care le face Domnul... atât de discret și delicat... și de asta ajunge așa simplu la mine.
Ce am mai văzut, în această S8 [pentru că ce am scris mai sus am gândit / văzut / simțit] acolo...], anume ceva ce m-a amuzat un pic, că nu știu dacă are vreo legătură, am văzut ca o sală plină cu scaune și cu culoar liber prin mijloc, ca o sală de conferințe, și cu oameni, cunoscuți [eu știam că îi știu, nu am văzut fețele lor] care stăteau doar pe partea dreaptă. Și s-a auzit o voce care a zis: hai și toți acești oameni s-au ridicat și s-au mutat pe partea stângă, care până atunci fusese goală.
Apoi, după ce a trecut imaginea asta [acum am să fac o analogie, acum mi-a venit în cap] am zis: Doamne, fii binecuvântat în inima mea. Nu zic asta de obicei, nu e ca o obișnuință pentru mine, și deci m-a surprins un pic că am zis asta [sper să zic mai des, până acum când Îl binecuvântam pe Doamne în mine ziceam: Doamne fii binecuvântat în mine, sau în trupul meu... nu ziceam în inimă]... și Doamne chiar S-a „mișcat” [:)] pentru că și inima mea când am zis asta s-a „mișcat”... la propriu am simțit-o fix cum a bătut, numai că nu era o creștere de puls sau ceva de genul ăsta, ci pur și simplu am simțit asta, probabil eram atentă cu mintea la asta, nu știu, nu contează cred explicația :). Și analogia pe care o fac acum, nu am făcut-o atunci, nu știu dacă are vreun sens, cu imaginea cu sala cu scaune... deci oamenii ăia erau pe partea dreaptă, unde nu e inima, și la acel hai ei s-au ridicat și s-au mutat pe stânga... înțelegeți??? Nu-i minunat? Și erau oameni cunoscuți... mi-a plăcut asta :)
Apoi, ce am mai „văzut” în această S8, am văzut că în starea asta de conștiință, în care eu mă văd pe mine din afară, stând acolo în mine, imaginea din afară nu e tocmai plăcută, așa cum am zis... de multe ori. E omul rănit, superior, speriat etc., care se vede, care acționează și care se comportă ca atare, conform schemelor lui învățate cu sârg de-a lungul experienței acești lumi. Și, totuși, Domnul stă acolo. Aș vrea să îmi găsesc cuvinte să zic ce simt. Cumva cred că e vorba ca, chiar așa, murdari și zdrențuroși, nu asta contează, că Domnul nici măcar nu are pretenția ca în timp să arăt altfel, ci doar să fiu cu El, în El, și așa cum sunt în diverse situații... Nu vreau să pară ca o renunțare la lupta de a ne schimba, dar mi se pare că toata zbaterea din coate de a deveni mai buni, mai virtuoși, mai fără patimi etc., e doar a omului exterior. Că Domnul nu vrea asta de la mine, nu asta așteaptă... Vrea să Îl las pe El, cum vrea și când vrea să facă ce știe, cum știe, și să nu renunț, nici în starea asta, chiar dacă nu se vede nicio schimbare la orizontul apropiat, și aici pentru mine capătă sens acel [parafrazez] ce treabă ai tu dacă va face din tine vas de cinste sau de rușine?... Sigur că în mândria mea, atunci când greșesc, orice, vreau să nu se fi întâmplat, vreau să nu fi fost eu aceea, vreau ca El, măcar că am greșit, să nu lase să se mai întâmple măcar data viitoare la fel, vreau ceva dar pun problema în mod greșit, pentru că de fapt eu trebuie să vreau să fie El acolo și restul să hotărască El ce și cum face... Sigur că mândriei îi e greu să accepte varianta că lucrurile s-ar putea să nu se schimbe, că eu s-ar putea să nu fiu niciodată un om blând sau mai știu eu cum și s-ar putea ca și peste x ani să țip la fel de strident când cineva face ceva ce nu intră în raza mea de percepție :)), [deși, sincer, cumva în inconștient, aștept ca lucrurile să nu stea chiar așa], dar tocmai asta e fie voia Ta. Asta dacă îmi fac treaba și Îl chem mereu și Îi arăt, chiar faptul că nu I-am arătat la timp [timpul acțiunii] ceva anume...
Nu știu dacă are sens ce zic, în mine are.
Și, rezumând acest S8, asta mi se pare minunat, că Domnul a stat acolo cu mine și a fost simplu totul și pe înțelesul meu.
Sigur, se leagă și de alte câteva chestii de zilele astea, pe care le voi scrie la Jurnal, că acum îmi „expiră” timpul... :), chestii legate de familie etc.
Nu mai știu dacă am ratat vreo idee, au fost mai multe. Am binecuvântat și amorțeala din picior și o înțepătură prin spate și o simțire apăsată a părții stângi de corp... azi a fost ceva cu stânga :)
I mic
Fii binecuvântată, copila mea,
și dă salvă lui Dumnezeu pentru revelațiile pe care le-ai trăit în această sesiune. Nu mă refer la ce „ai văzut”, care sunt imagini ajutătoare, ci la cele pe care le-ai trăit și înțeles cu altă înțelepciune decât cea rațională. Nu e nevoie să le pui și mai mult în cuvinte, că-ți sunt de ajuns așa cum le-ai trăit, și, iată, au ajuns și la mine și cred că vor ajunge și la cei ce le vor citi aici.
Pentru mai multă clarificare, voi încerca totuși, un scurt rezumat. Tot ce ai trăit și înțeles este, de fapt, esența și scopul „sesiunii opt”. Oricât de stângaci am face-o, ea este o „liturghie lăuntrică” (pe care o doresc și permanentă) prin care ne oferim Domnului, pe noi înșine și toată viața noastră, ca pe o „țărână” vie din care să ne facă din nou după chipul și asemănarea Sa pe care Singur le cunoaște. Orice strădanie a noastră de a fi într-un anume fel, fie și „foarte duhovnicesc”, nu e decât o împotrivire la această lucrare a Domnului. Vremea, adică timpul oferit nouă ca viață aici, pe pământ, este „a face Domnul”. El este Creatorul, noi suntem creaturi. Partea noastră, deloc pasivă, este să ne lăsăm făcuți, să ne oferim, să dăruim cu mulțumire ceea ce suntem pentru a deveni ceea ce vom fi. Or, asta presupune cunoașterea și acceptarea întregii noastre vieți, cu toate ale sale, oricât de rușinoase sau dureroase ar fi, pentru a o oferi, mereu mai profund și mai deplin, Mâinilor Sale de Olar iubitor.
Așa vom descoperi că, de fapt, El a fost cu noi „de la început” și va fi cu noi „până la sfârșit” și vom ieși din trăirea vieții prin șabloanele și tiparele păcatului.
Cu dragoste, binecuvântare și recunoștință pentru hărnicie,
Maica Siluana