Cu ceva timp în urmă, trăindu-mi eu viața liniștită și simțindu-mă într-o euforie de nedescris, protejată din toate părțile, savurând din toată ființa mea plăcerea adusă de viața minunată pe care o aveam, așa, pe neașteptate, am primit o lovitură în piept, de am amețit și m-am și prăbușit pe loc... În viața mea n-am mai simțit o asemenea durere!
Ziua următoare m-am ridicat în picioare, dar de data asta am simțit că nu eu am fost cel ce s-a ridicat, ci un alt om... Acea lovitură m-a făcut să simt cu tărie că organul lovit a și murit pe loc! N-am înțeles nici în ruptul capului ce mi s-a întâmplat, dar am simțit moartea, lipsa acelui ceva lovit... În mod cert a fost o bucată din mine, dar nu știam ce anume. Aș fi jurat că ceva s-a rupt din mine!
Am încercat din toate puterile mele să mă abțin, să nu reacționez în niciun fel, să diger și lovitura asta (precum am digerat atâtea), dar de data asta n-a mai ținut și, ce credeți că am făcut? M-am întors către Dumnezeu și L-am întrebat dacă e fericit văzându-mă înfrântă, lovită, răstignită, sau cum o fi văzut El că sunt în acel moment... Îl întrebam cum poate fi posibil să Își dorească să ne vadă în asemenea hal? Cum poate fi posibil ca un părinte să își vadă mutilat copilul fără să facă nimic? Mă tot gândeam, cum este posibil să ne lase să suferim atât doar pentru a ne vedea umiliți?Mă gândeam oare Dumnezeu chiar din asta să Își tragă bucuria, din căderea noastră în ultimul hal, făcându-L chiar complice cu Satana, pe care l-a lăsat să facă și din dreptul Iov ce-a făcut!
În toate aceste momente ale mele de răzvrătire vrăjmașul mi-a fost de un real folos. Oriunde aș fi deschis Biblia găseam doar cazuri de „complicitate” a lui Dumnezeu cu duhurile rele... și vă dați seama că toate astea n-au putut duce la nimic bun...
Într-un final, am ajuns la concluzia că, de fapt, orice aș face eu, Dumnezeu m-a osândit pe veci și în loc să pierd timpul implorându-I în continuare ajutorul, mila, iertarea, iubirea, mântuirea, mai bine fac dacă îmi accept condamnarea și îmi ispășesc pedeapsa fără să mă mai opun în niciun fel... I-am dorit lui Dumnezeu distracție plăcută în continuare și am trăit câteva zile așa, fără să simt nimic, fără să mai cred nimic, fără să mai sper nimic... Am avut în fața ochilor mei doar scaunul electric în care urma ca într-o bună zi să fiu așezată și terminată pe veci.
La biserică nu m-am mai dus, iar când apărea în mine dorul de Hristos, îl alungam de la mine cu o supărare de nedescris. Deși ceva din mine voia să cer binecuvântare, să mă rog, să fac semnul sfintei Cruci, să mă închin, m-am opus vehement,gândindu-mă ca tot acolo sunt și măcar să știu pentru ce voi păți ceea ce va urma.
Cu toate astea, Dumnezeu nu îmi ieșea din cap. Mă gândeam la vremurile în care Mântuitorul Iisus Hristos mi-a oferit atâta alinare și bucurie... Mă gândeam cum a fost posibil să fiu atât de naivă și să cred că mă va scăpa! Am făcut un rezumat la toate și totuși, ceva nu m-a lăsat să fiu nedreaptă, recunoscând într-un final că, dacă nu era El cu mine, m-ar fi înghițit iadul mistuindu-mă, fără să mai rămână ceva din mine, nici măcar cenușa.
Chiar dacă am realizat toate acestea, m-am încăpățânat să trăiesc în nesimțirea în care am căzut, sub privirea atentă a lui Dumnezeu.
Oricât de mare ar fi fost puterea de convingere a vrăjmașului asupra mea, ceva din mine nu putea să creadă că Dumnezeu vrea să mă vadă nimicită. Nici noi, răi fiind, nu ne putem vedea copiii suferind, darămite Dumnezeul Cel veșnic și îndurat!
Între mii și milioane de astfel de gânduri mi-am dus eu zilele până azi.
La un moment dat am crezut că de data asta chiar mi-a fost ucis (nu numai rănit) sufletul, dar această variantă a căzut, deoarece sunt încă vie. Trupul fără suflet este mort. Așadar nu e asta. Dar ce să fie? Am crezut că după un timp îmi voi reveni și acel ceva care a murit și lipsește din mine va reînvia și voi fi din nou precum am fost, dar timpul a trecut, iar eu am rămas așa. Nimeni și nimic nu m-a putut readuce la vechea stare, ba mai mult, această stare de acum a început chiar să îmi placă!
Văd, aud, mănânc, beau, merg, râd, plâng, vorbesc, fac tot ce făceam până acum, dar fără să simt nimic. Oamenii sunt frumoși și totul din jurul meu e frumos, dar așa, parcă m-aș uita la un film, în care chiar eu sunt actorul principal. Nu mi se pare că fac nimic rău. Nu simt nicio povară asupra mea, sunt ușoară ca un fulg și doar privesc, întrebându-mă într-una: oare ce mai lipsește din tabloul acesta ?
Interesant este că după toate aceste trăiri ale mele, simțeam într-una că Dumnezeu stă liniștit și nu Își face niciun fel de probleme... Așadar, m-a lepădat de la fața Sa și nici nu mai vrea să audă de mine. M-a suportat atâția ani, pentru că mă duceam după El și mă țineam de picioarele Lui obligându-L să mă accepte. N-aș fi rezistat fără El!
Oare am fost falsă în tot ce am trăit, iar El m-a depistat și m-a alungat de la fața Sa? Nu, nu cred că am fost falsă! Nimeni în lume n-ar putea mima atâta și asemenea durere ce am avut eu! Îmi alina durerile atât de real! Cu durerea nu te joci, nu îți poți doar imagina că îți trece! Asta nu putea fi doar în închipuirea mea!
Și diavolii cred și se închină, și Iuda a fost ales de Mântuitor! Oare e posibil să mă fi batjocorit vrăjmașul în așa hal, încât să mă facă să cred că cred, să mă trezească în fiecare dimineață ani la rând și să mă trimită la biserică? Mai mult, cum poate fi posibil să te trimită atât de des la Spovedanie și la Împărtășanie?! Să zicem că ar fi posibil, ca pe urmă să Îl vând pe Hristos cu atât mai bine? E posibil așa ceva?
Până la un moment dat am trăit cu impresia că poate o fi posibil și am fost un vânzător... Iuda! Am acceptat varianta asta cu nespus de multă durere și m-am supărat și mai mult pe Dumnezeu, pentru că a lăsat să se întâmple toată batjocura asta!
Zilele treceau, iar eu îmi executam pedeapsa, arestul la domiciliu în liniște. Nimeni și nimic n-a reușit să perturbe această stare a mea. La un moment dat m-am gândit că mi-am pierdut conștiința, m-am împietrit și trăiesc așa, ca un zombi, dar și această variantă a picat, pentru că prea multe lucruri s-au petrecut în care conștiința mea a avut cuvinte grele de spus.
Așadar, nu e nici asta. Ce să fie? Nu sunt nici vie, dar nici moartă, ba chiar mă gândeam într-o seară să fiu atentă și să am mai multă grijă de mine, pentru că am observat o umbră de degradare în toată ființa mea, atât în interior, cât și în exterior.
Oricât de răzvrătită și de supărată aș fi fost, totuși ceva nu mă lăsa să contest supremația și atotputernicia lui Dumnezeu și, în consecință, după cum v-am mai spus, am predat toate armele, m-am acceptat înfrântă, am acceptat sentința și așteptam momentul execuției fără nicio frică sau împotrivire.
Împrejurările care m-au făcut să cad de atâtea ori au rămas zi de zi, dar culmea, nu mai au niciun efect asupra mea! Cum așa? Acum, pe când am înțeles că totul e pierdut, acum, când aș putea face tot ce există mai rău nu mai fac nimic? Ce e cu mine? Tot acolo ajung! Ce să însemne asta? Acum chiar nu Îl pot înțelege pe Dumnezeu nici în ruptul capului!
Mi-am propus să fac o ultimă încercare înainte de toate și am luat sesiunea a șaptea în mână. M-am gândit că, dacă pricep ceva e bine, iar dacă nu, voi termina și cu Seminarul acesta pe vecii vecilor...
La un moment dat, citind eu foarte atentă, am înțeles ceva: nu mi-a murit nici sufletul, nici trupul, nici conștiința, ci pur și simplu DUMNEZEU M-A VINDECAT!
Am sărit ca arsă și am început să întreb: „Doamne, m-ai vindecat?”, iar după ce am repetat de mai multe ori această întrebare, am început să exclam cu toată convingerea: „DOAMNE, M-AI VINDECAT! ASTA ERA! SLĂVIT SĂ FII ÎN VECI! IARTA-MĂ, DOAMNE! ÎȚI MULȚUMESC, DOAMNE!”. M-a vindecat, Măicuță, a luat paharul de la mine! Acea lovitură despre care vă vorbeam nu a fost altceva decât tăietura de bisturiu, operația grea de care mai aveam nevoie pentru a mă vindeca total de boala necruțătoare pe care o aveam!
Acum încă nu sunt vindecată, ci doar în curs de vindecare. Îmi simt rănile cusute, care au nevoie de un timp să se vindece. Am de făcut câteva exerciții grele, având în vedere că m-am lepădat de Hristos și de Biserică... Momentan încă nu știu ce voi face, sunt abia în faza de trezire din operație, dar îmi voi pune toată nădejdea în Dumnezeu, Care știe cu siguranță care va fi pasul următor pe care îl voi face în drumul meu de întoarcere spre El.
Măicuța mea, dacă v-am întristat cu scrisoarea mea, vă rog să mă iertați, pentru că știți că ăsta ar fi ultimul lucru pe care l-aș face. Rugați-vă pentru mine, ca drumul pe care voi păși după refacerea mea să fie adevărata Cale spre mântuire!
P.S.: Acum, în tot acest timp, am înțeles cu adevărat cât de mult rău am făcut semenilor mei judecându-i, și cât rău mi-au făcut ei judecându-mă și pe mine! Cine are urechi să audă!
P.S.2: Nu m-aș fi trezit degrabă, dacă curiozitatea mea nu m-ar fi îndemnat să îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, și dacă nu doream să aflu cum a fost posibil ca un diamant, o valoare ca dumneavoastră să fie ascuns (pitit) într-o mănăstire... Ei, ei!
Aceste două P.S.-uri nu le mai dezvolt, pentru că risc să fie din nou scrisoarea interminabilă.
Vă îmbrățișez cu dor și drag, vă sărut mânucăle frânte și vă iubesc mult, Măicuța mea de Dumnezeu binecuvântată!
Al dumneavoastră copil încercat: Kati