Maică,
Să vedeți ce minune!
Trăiam ceva neplăcut, starea cuiva mă tulbura, dar eu, pur și simplu nu aveam chef să binecuvântez. Nu voiam să fac asta, pentru că era o stare a cuiva care de prea multe ori îmi dăduse bătăi de cap și nu mai voiam, voiam doar să trec peste [nu prin], să nu aud, să nu văd, să nu mă afecteze... Dar tocmai asta era schema veche și tocmai de asta trebuia un efort ca să ies... În fine, am tot binecuvântat, cu greu, că da, e adevărat, uneori pur și simplu nu ai chef de efort, nu vrei să ieși din comoditate....

Dar nu se schimba nimic în starea mea lăuntrică, în urma binecuvântării... Și sigur m-am gândit că asta e din cauza faptului că primisem gândul că nu vreau... Alt gând tocmai se zbătea să mă facă să mă îndepărtez de „soluția corectă”... Și a fost un ultim efort în care I-am zis că habar nu am ce trebuie să fac, că nu știu dacă ce fac e ce trebuie, că e cumva și treaba Lui... că eu nu știu altceva și că acum mă culc, și știe El dacă e cazul să facă sau nu ceva... Și, da, a făcut... nimic spectaculos (care e o capcană, căci la Domnul totul e firesc, normal, abia perceptibil...), ci un mic gest de „a-mi aduce acea persoană o cană cu apă”...
A fost mai nimic, dar a fost lucrarea Lui pentru că într-o clipă a dispărut de la mine orice neliniște. Pur și simplu... nu știu cum și ce, dar am știut în chiar clipa aia că făcuse ceva...
Poate sună chiar aberant și ne-semnificativ și... în fine, poate e, din afară, dar pentru mine a însemnat mult, și a fost mai ales dovada că gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile omului... Cam asta, Maică, mă iertați!
Io