Până la 30-32 de ani, eu nu am știut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, că s-a făcut Om, din Maria Fecioara, că s-a răstignit și s-a îngropat și a-nviat!!!
Ce știam eu despre Dumnezeu? Că e o Putere Supranaturală, inventată de Biserică pentru a stăpâni masele (popoarele).
Asta AM ÎNVĂȚAT EU LA ȘCOALĂ!!! Ceea ce se învață în școală nu putea fi greșit!!
Auzisem despre Dumnezeu, dar era o chestiune care-i privea pe bătrâni în special și în particular pe cei cu carte puțină (sau eventual de la țară). M-am căsătorit „religios”, pentru că așa era tradiția, nu exista o nuntă fără cununie, nu era complet ritualul! Mi-am botezat copiii, pentru că, deja, nu-mi puteam asuma responsabilitatea de a-i lăsa nebotezați. Mi-am petrecut ore în fața Calendarului Creștin Ortodox, ca nu cumva, din neatenție, să le dau nume de sfinți! Spălam și călcam, și împleteam duminica și în celelalte sărbători de nu știam ce să fac mai întâi. Îmi amintesc că, într-o duminică, a venit tatăl meu la noi, eu împleteam, mi-a zis: nu mai lucra duminica, am rămas descumpănită, nu mă așteptam de la el. Nu-l auzisem niciodată!
Într-un an de Sfântul Ioan, m-a curentat cumplit mașina de spălat. M-a aruncat la câțiva metri distanță, a fost ultima dată când am spălat de sărbători. După revoluție, aveam pe scară pocăiți, era 1990-1991, era Crăciunul, au venit colindătorii la ei, cântau frumos, ieșeam toată scara să-i ascultăm. Mi-au dăruit o carte mică, scria pe ea „Vești bune pentru România”, am deschis-o, era noaptea de Crăciun și am citit-o toată. Era Noul Testament. De atunci am început să caut cărți, să citesc, nu înțelegeam, decât doar că erau fapte petrecute aievea, ca istoria, dar citeam. De erau preoți la televizor, până atunci schimbam programul, ca atunci când nu te interesează, apoi am văzut într-o seara un preot, nu-mi amintesc cine era, despre care, în josul ecranului, era scris că avea titlul de profesor-doctor, sau cam așa ceva, și era bătrân, și am înțeles că OMUL ĂSTA NU POATE FI O UNEALTĂ ÎN MÂNA PUTERII, PENTRU A CONTROLA MASELE. Avea ceva deosebit în modul de a vorbi, de a privi, de a asculta, de a se comporta.
A urmat o perioadă de lungă frică în ceea ce Îl privește pe Dumnezeu. Îmi era frică pentru că acum știam sigur CĂ EXISTĂ. Numai că îmi părea cu neputință să fac ceea ce credeam eu atunci că vrea El să fac. Și am stat departe alți ani buni, că nu era să trec eu drept buna care până ieri Îl contesta! Acum biserica era pentru cei buni, nu pentru mine.
Prin 1994-1995, într-o seară, chem copiii la masă. Ce-ai de mâncare?, mă întreabă, erau mărișori, 12-13 fata, cu doi mai puțin băiatul. Piept de pui cu piure, zic eu. Ea, mai curajoasă, zice: noi nu mâncăm. Ce??, sar eu. Noi nu mâncăm, e Postul Paștelui, e vineri, nu mâncăm carne. Ma uit și spre el. Stătea cu nasul în farfurie. Zic: nici tu nu mănânci? Nu, zice, noi mâncăm numai piureul. Am făcut criză de nervi, simțeam că-mi pocnește capul în bucăți: cine, cine îmi face așa ceva? Cine îmi strică copiii?!
Eram turbată. Am mâncat ostentativ în fața lor și i-am bodogănit întruna cât au mâncat. Mi-am amintit și de duminicile când eu aveam treabă cu ei și ei mă sfidau, parcă, și se duceau dimineața la biserică. AMÂNDOI, NU DOAR UNUL!
Îmi amintesc că citisem că Dumnezeu este iubire, că ne iubește pe toți și că noi ar trebui să-l iubim. Cum poți să iubești pe cineva de care îți este frică? Mai târziu mi-a arătat cum. În cele din urmă am ajuns și la Biserică, dar a trebuit să moară soțul meu înainte, că așa am început să mă duc, să mă spovedesc pentru prima dată.

Acum cred că de fapt vina este numai a mea. Până în 1989 poate că nu aveam de unde ne informa, era picătura de otravă pe care ne-o administraseră de mici, în casă poate că le era frică să-mi spună ceva, dar după aia? Mi-am irosit primii 40 de ani din viață și era cât pe'aci s-o irosesc și pe a lor! Mulțumesc lui Dumnezeu că n-am avut putere asupra copiilor mei, să-i otrăvesc așa cum alții o făcuseră cu mine!
O mamă