Trăiesc o viață ciclică, dublă, ca două fețe ale aceleiași oglinzi. 
O față (fața copilăroasă) este cea a bucuriei, a iubirii, care se simte iubită de Dumnezeu, uneori chiar răsfățată, se bucură de lucrurile mărunte dar minunate și își petrece fiecare clipă cu bucurie și recunoștință față de Domnul iubit. Împrăștie în jur bucurie, armonie și uneori simpla ei prezență poate fi de folos fără ca aceasta să poată bănui ceva. Dăruiește din plin tot ce a primit de sus! E fericită să fie de folos măcar cu un zâmbet dăruit cuiva străin și gol! E o față a inocenței, dar și a conștiinței. E conștientă și de păcatele pe care le face și de patimile pe care le are, dar nimic nu-i poate știrbi bucuria ei de a fi. Se simte ades luată de mână de Domnul și merg împreună pe cale; nu-și poate explica nici ea atâtea minuni dar știe că nimic nu e de la ea, ci de la Dumnezeu! E productivă, lucrează goblenuri, pictează, când poate, face pe dădaca din toată inima! Iubește! 

Celeilalte fețe (fața posomorâtă) i s-au înecat toate corăbiile, toate speranțele, e supărată pe Dumnezeu căruia îi face neîncetat reproșuri, e supărată pe viață, pe tot. Are capul plecat în pământ și ochii ades în lacrimi. Dacă o întrebi ce e cu ea nu ar putea să îți răspundă, că a pierdut ceva care... Nu are încredere în nimeni. De fața copilăroasă nu are habar și nu crede în existența ei. Crede că cea de acum e cea adevărată, că are destule motive în viața ei să fie așa. Așteaptă ceva, nici ea nu știe ce... așteaptă un semn, o minune în opacitatea ei de aramă. Dacă trebuie să facă ceva pentru cineva o face scrâșnind din dinți și rumegând și înjurând în sinea ei. Nu crede în iubirea Domnului, simte că a suferit prea mult, nu crede în ziua de mâine, într-un nou răsărit de soare. Totul este negură și fum, totul este ACUM! Se simte părăsită de toți în colțul ei îngust de întuneric. Nimic nu o poate smulge din negura sa atât de plăcută, nici sfaturile prietenilor, nimic, până ce nu va da singură cu capul de sus să realizeze singură că a greșit, că e greșit. 
Dar feței copilăroase nu îi place să stea mult la întuneric și iese iar uneori prin chestiuni mărunte, uneori prin faptul că cineva drag i-a zâmbit. Și răsare iar la lumina triumfătoare și cealaltă rămâne uitată undeva în sinea mea și spune în ciudă și rânjind sadic... Până data viitoare?!!! 
Cum pot să ies din ciclul ăsta de o viață? Cum pot fi doar cea cuminte și minunată fără să mai fiu odioasa care a învățat că iubirea este durere din fragedă copilărie, care întoarce spatele Domnului?
Mulțumesc! Mă iertați!
Vă sărut cu respect și mult drag,
Maria