Acum ascult, plângând, Cămara Ta, Mântuitorule! Parcă în cântarea aceasta văd mai bine mizeria din sufletul meu. Mizerie incredibilă, pe care nici nu o bănuiam. Stăteam de vorba cu o dragă prietenă, I. pe messenger (dragă prietenă pe care o știu doar de pe net, dar nu i-aș zice prietenă virtuală, că tare-mi e de folos prietenia ei). Ieri, a ajuns ea la concluzia că suntem tare proaste amândouă. Că nu ne e clar măcar dacă mai suntem femei. Că nu dăm doi bani pe noi, așa că degeaba așteptăm ca alții (copiii noștri mai ales) să ne aprecieze. Da, sigur...suntem în plină criză identitară, am zis și eu. Habar n-avem cine suntem noi de fapt. Ea: dacă am fi atins un anumit grad de curățenie interioară, atunci am fi putut fi la exterior așa cum suntem azi, lumina interioară ar fi compensat lipsa de grijă exterioară. Dar nu e cazul, nu încă. Buuun. Azi noapte am scris în sfârșit pe blog despre scumpul meu fiu, Andrei (http://fiifericit.blogspot.com/2009/04/în-saptamana-patimilor-amintiri-despre.html). Azi am vorbit despre asta cu I. și din una în alta, punând cărămidă lângă cărămidă, ca într-un puzzle, Domnul ne-a ajutat să descoperim împreună mizeria din noi. Adică noi ne iubim condiționat copiii, îi iubim doar dacă ne seamănă. Dacă nu ne seamănă, îi iubim mai puțin sau deloc. Noi nu ne suportăm soții, pe care ni i-am ales, adică nu ne suportăm pe noi. Noi nu suportăm să ne vedem în copiii noștri, așa cum suntem în realitate, și drept urmare punem în cârca lor tot ce nu vrem noi să ducem. Le punem în cârcă propria noastră mizerie sufletească.
Nu-i frumos că am scris așa, la plural, dar poate că singură încă n-aș fi descoperit cât de cumplită sunt. Sinceritatea prietenei mele dragi, care a citit toată Filocalia și care înțelege multe, m-a trezit și pe mine din auto-amăgire. M-a ajutat să mă descopăr, în toată urâciunea mea. Va să zică... relația mea cu Domnul, până acum a fost oarecum falsă, denaturată. Așa cum a fost (cum este încă) relația mea cu toți cei dragi. Chiar și în relația cu Domnul sunt și nerăbdătoare și delăsătoare, sunt uitucă și neatentă și desigur egoistă.
Nici nu prea pot să-L văd, să-L simt pe Domnul, să-L percep. Îmi dau seama uneori cum mă ajută în chip minunat Măicuța Domnului (subtil, cum zice draga noastră Lavinia). Au fost momente când am simțit-o pe Măicuța Domnului, când am înțeles cât de cât ce vrea să fac. Am simțit mângâiere de la Sfânta Parascheva, de la Sfântul Nectarie și Sfântul Fanurie. Dar Domnul... e prea mult pentru mine. Știu că iubește pe toată lumea, așa că mă iubește și pe mine, dar... nu sunt vrednică, nu sunt gata, nu sunt pregătită niciodată, tot mereu parcă nu-i momentul și rămân smochin neroditor.
Acum, mizeria asta pe care am descoperit-o în fundul sufletului, nici nu știu ce să fac cu ea. Nu știu cum să o scot la suprafață, nu știu cum să o prezint Domnului la scaunul spovedaniei. Doamne, ajută-mă. Ai aruncat Tu lumina ta în bezna mea și am zărit mâlul ce zace acolo... Acum, tot Tu Doamne scoate-o afară că nu-s în stare... nu știu ce să fac și ce să spun. Pune Doamne tu în gura mea cuvintele potrivite. Scoate Doamne afară nămolul ăsta pe care l-am produs ani în șir toată viața, pe care l-am depozitat în inimă ca pe o comoară.
Luminează-mi sufletul meu, Dătătorule de Lumină!
Măicuță scumpă, iertare pentru prea puțina ascultare.
Sărut-mâna,
D.