Ți-am scris măicuță, altă dată de dracii pe care-i am în suflet. Le simt permanent prezența în inimă, mai mult sau mai puțin. Îi trezește orice stimul extern legat de sex, femeie, pornografie. Pun presiune pe mine să-i satisfac etc. Anul trecut când m-am uitat la filme pornografice despre sex industrial am ajuns să instaurez în inimă o gură de iad. Limba aia care-mi pornea din suflet de lumina obositoare, stăpânitoare, dominatoare. Am mutat mintea de jos, din inimă, ca să nu se extindă respectiva putere.

Ei bine!, zilele astea ajunsesem la puțintică pocăire că am ajuns în halul ăsta. A venit vara, femeile se despoaie, eu am pierdut mai multă bucurie lăuntrică uitându-mă la decolteele doamnelor în metrou decât la sutele, poate miile, de ore de filme pornografice. Mi se făcuse frică nu cumva să repet experiența de anul trecut.
Lumina aceea pe care am supra adăugat-o patimii, continuă să-mi fie înăuntru ca o capsulă, ca o gură de iad, așa cum am spus, de care mi-era frică să nu o disturb, să nu o întorc împotriva mea... sau nici eu nu știu de ce îmi era frică. Simțeam că sunt așa cum în desene animate sunt acei monștri metalici, care în loc de ochi umani, cu pupile, au niște lumini. Mergând pe stradă în sevrajul acesta de a mă reține din a mă uita simțeam cum mi se scurge acea lumină/energie prin ochi. Groaznic.

Aseară venisem de la serviciu. Mi-era teamă că dacă stau în casă o să deschid laptopul și o să mă bag în gura lupului. Că în adolescență am plecat de acasă, am rugat-o frumos pe o prietenă ca să ne întâlnim, să nu rămân în casă pe mai departe singur. Poate puteam să birui și aşa, poate se aștepta Dumnezeu să trec mai bărbătește peste încercarea asta... în fine.
Era noapte destul de târziu când m-am întors, m-am culcat - eram obosit, mă scol pe la patru în loc de trei cum am pus telefonul să mă trezească, fac suta de metanii canon, citesc psălmișorii de pocăință, mă repun în pat să dorm. Până să-mi vină somnul iadul din mine, din inimă, (parcă) se cobora spre picioarele mele, eu eram încă treaz, mi se făcuse frică nu știam la ce să mă aștept, eram singur în apartament, nu puteam să strig dacă era ceva, așadar ca o energie, dracul a trecut de la picioare spre cap, m-a străbătut, durerea se concentra la cap și-mi ieșea prin ochi și prin tot capul; eu eram imobilizat nu mă puteam opune dinamicii acelei prezențe și durerii cu care se răsufla din mine. Au fost două valuri: primul mai puțin serios decât al doilea. Am avut timp să mă gândesc între ele: „ăsta e iadul să văd dacă pot să-l suport”. La fel și al doilea: la cap, energia respectivă care mi s-a mutat din inimă în picioare și mă străbătea, devine lumină, semăna, ca să compar cu ceva, cu gura oalei de oțel topit de la turnătoria unde lucra unchiul, a fost un interval de durere suportabilă după care a devenit un punct în care cred că legile fizicii pământești nu pot calcula calitatea acelei experiențe. Simt că înnebunesc dacă rememorez. Fiindcă nu mai avea nimic pământesc era foarte pură calitatea senzației, cred că am făcut o experiență a unei zone a nepământescului. Înțelegi?

Groaznic, groaznic. Aveam un vâjâit în urechi când durerea era la cap și mă părăsea. Să fi durat vreo trei secunde dar ce intens. Ca să mă înțelegi, la punctul maxim, mi se părea că există o natură inexterminabilă a noastră și că cineva/ceva încearcă la infinit să extermine. Tot atât de mare ca indestructibilitatea noastră este dorința acelei forțe să fim distruși, exterminați. Acesta, așa este chinul. Și mă gândeam, am zis să văd cum este iadul. Oricum Dumnezeu poate să potențeze și ceea ce am experimentat eu, dar oricum natura acelei stări, la punctul ei maxim, îmi arată că nu este ceva epuizabil, consumabil, care se trece, și totuși, cum zice Părintele Arsenie, chinul este mare să știi că nu se va mai termina. Că veni vorba, am un interviu de vreo oră jumate cu Părintele Arsenie de la Techirghiol realizat de Trinitas, poate o să-l am la mine când va binevoi Domnul să ne întâlnim.

Mi-a fost așa greu să scriu că nu sunt în stare să reiau să recitesc, sper că a fost bine expus.
Aaa, era să uit, să nu crezi că acum mă simt mai bine. Am o mare ușurare când mă văd în ochi în oglindă. Azi dimineață după experiență m-am lăsat să adorm, bilanțul eficient urmând să-l fac dimineață când urma să mă trezesc. Dimineață am crezut că am revenit la o inimă curată și ușoară, eliberată, nu ca a unui pruncuț, dar măcar ca după spovedaniile din adolescență. N-a fost să fie, mai sunt prezențe înlăuntrul meu. Of, de m-aș face serios și corespunzător odată.

Aș fi vrut să fiu mai descriptiv decât să mă vait și să zic că este Groaznic. Și acum îi cer lui Dumnezeu să-mi mai dea astfel de experiențe pentru a mi lua iadul făptuirilor mele în lumea aceasta trecătoare, dar să mă desfătez dincolo. Pentru că sufletul meu era perpetuu omorât de draci în starea aceea. Mi se pare că am început încă o viață, alta și alta, și nici nu mai am frică de moarte, atunci când nu uit, pentru că știu că viața mea nu se poate lua de la mine. Nimic din lumea aceasta nu-mi poate face cu adevărat rău. Singurul meu dușman sunt eu pentru că îmi pot ucide duhul, înțelegi?

Durerea aceea a fost așa puternică încât mă rog să mai îmi vină ca să-mi ispășesc păcatele. Îți dai seama cât este de mare dacă o compar cu o renaștere? Dar este și un câmp în care nu te mai doare nimic, doar suferi răutatea care se revarsă asupra ta fără milă, fără dragoste, fără sfințenie, fără gândire. Singura gândire (rațiune) este răul.

Nu mă mulțumește comparația cu „oala de oțel topit”, acesta are o anume soliditate, dar aș asemăna mai degrabă cu dogoarea și lumina pe care o are oțelul roșu.
Vreau să mai scriu că am simțit că plesnesc.

Cineva care a îndrăznit