Am gustat și eu din dulceaţa harului nu că aș fi eu vreo sfântă, ci poate pentru că sunt încă începătoare și din mila Domnului, și normal că după o vreme a plecat. Și după ce a plecat m-a părăsit și râvna ce o aveam când era cu mine și când era cu mine parcă și patimile nu prea mai aveau putere. Am înţeles că aşa pleacă el ca eu să fiu cuminte și să urmez Calea și poate mă mai reîntâlnesc cu el. Dar dacă eu nu am râvnă, nici credinţă prea multă, nu mai vorbesc de nădejde și dragoste și mai ales că acum fără har patimile fac ce vor din mine... nu am speranţe că mă voi îndulci din har. Domnul ştie că eu sunt neputincioasă și că nu am aceste calităţi duhovniceşti și dacă Dumnezeu nu mi le dă eu nu am de unde să fac rost de ele. E ca și cum m-aș lupta cu morile de vânt și aș fi înfrântă iar și iar. Și nu am nici măcar armele de luptă nu am nimic și nu sunt nimic. Depresia mă pândeşte din cauza neputinţei și a prea des căderii în păcat. Mă aude și pe mine cineva? Îi pasă cuiva și de mine că mă chinui? Urăsc omul cel vechi și tot pe el îl prefer ca și cum aș prefera o otravă ce-mi aduce încet moartea iar pe omul cel nou nu îl cunosc din moment ce nu am credinţă, nădejde, dragoste, râvnă, evlavie, smerenie și pocăinţă. Omul cel nou e străin de mine.
Dumnezeu mă mai iubeşte?

O inimă rece