Măicuță dragă, mi-e sufletul amorțit, aproape paralizat. Dimineața și seara abia îmi fac cruce, sărut icoana Mântuitorului din fața patului și Îi cer să mă binecuvânteze și să mă miluiască, dar până și atât mă forțez să fac. Mă gândeam și eu de multe ori cum relațiile mele cu alții reflectă relația mea cu Dumnezeu și cu mine, cum ele sunt strâns legate, sunt una, de fapt. Și am citit azi pe site cuvintele cuiva care a descoperit că porunca iubirii aproapelui nu e constrângere (cum se pare că o primim toți în momentele noastre de întunecare și împotrivire) ci e un reper dat de Domnul în mila Lui pentru noi, ca să nu rătăcim pe Cale. Da, am aflat și eu că nu iubesc, că nu știu ce e iubirea și, mai mult, că de cele mai multe ori aleg să nu iubesc. Pentru că știu acum unde să cer Iubire, dar nu o cer, ci merg prin viață și prin relații uitând asta, și rănind pe alții prin indiferența și răceala mea. Îmi aduc aminte că în urmă cu câțiva ani, am citit tot aici pe site o vorbă de-a ta, Măicuță: că atunci când cineva ne irită din cale afară, ba chiar ne provoacă repulsie, să căutăm în noi că sigur găsim acel ceva în noi înșine. Și am fost șocată, că la vremea aia mă scotea din minți o vecină cu chestiile absurde pe care le făcea cu toată nonșalanța, și m-am întrebat ce pot eu să am în comun cu femeia aia, că părea că n-am nimic? Și apoi cu alta sau cu altul sau cu soțul meu sau, de curând, cu o altă persoană din Biserică? Și, de fiecare dată, mi s-a descoperit - pas cu pas - că Da, am! Chiar dacă mă manifest diferit (ale mele poate sunt mai subtile), dar rădăcina e aceeași: dorința de a fi tu dumnezeu pentru tine și pentru alții! De aici foamea de atenție, de iubire (dar de fapt aia nu-i iubire ce cerem noi de la alții - și nici ce oferim), dorința de a fi unica sursă de bucurie a celuilalt, de aici tot felul de abuzuri mai mult sau mai puțin subtile, dar la fel de primejdioase, față de noi înșine și față de alții. Și ce e mai grav e că oamenii ăștia care îmi provoacă repulsie nu știu ce fac, dar eu știu, eu știu că sunt ca ei, că ei sunt în mine, și eu atunci când fac ceva rău, o fac conștient - de cele mai multe ori, e în mine ceva care îmi spune ce anume mă împinge să fac acel lucru - să ascult ceva ce nu e pentru urechile mele (sau ale nimănui), omul ăla care vorbește poate nu știe ce face, dar eu știu și nu-l opresc, ci ascult sau chiar fac la fel, când abuzez de cineva emoțional într-o relație ca să-mi satisfac eu o foame de „emoții tari” - care întotdeauna m-a caracterizat, dar abia în ultimii ani am devenit conștientă de ea și de felul cum mă împinge spre și în anumite relații bolnave (una din ele - căsătoria mea), cum apoi relația aceea mă sufocă și mă depărtez, mă răcesc (nu fără o grămadă de sentimente de vinovăție - pe care și celălalt care se simte părăsit și trădat le alimentează !) și apoi o rup, cu mânie și repulsie! Mânie care e mai mult îndreptată asupra mea, dar se dezlănțuie și asupra altora (și asupra mea sub diferite forme). În toate aceste relații, da, am fost abuzată, mai mult sau mai puțin, mai grav sau mai puțin grav. Dar mi-e foarte clar că eu le încurajez cumva, mai ales la început e acolo ceva care îmi place - atenția (prea multă de obicei, tocmai de aceea îmi place, îmi satisface acea foame), o apropiere pe care în mod sigur cineva mai sănătos ar respinge-o sau ar pune niște limite „sănătoase”, și eu primesc toate astea, ba chiar se pare că „promit” să răspund pe măsură, dar apoi încet toate devin sufocante - pentru mine, obsesie - pentru celălalt, eu încerc să mă retrag – prietenește, sau să pun acum niște limite pe care celălalt nu le mai acceptă fără reproșuri și nici așa, și apoi, în final cuprinsă de mânie și de repulsie, eu o rup! Am grijă cât pot să nu-mi exprim această mânie și repulsie, dar cred că ele se simt oricum, și în timp ce celălalt își trăiește durerea - pe care n-o ascunde de altfel, eu mă simt ușurată, eliberată, și chiar nu-mi lipsește deloc acea persoană. Peste toate acestea, sunt niște sentimente de vinovăție (falsă cred...) și de responsabilitate neasumată.
În momentele când inima mea s-a deschis(nu prea mi-e clar ce o deschide - uneori se crapă de prea multă durere, alteori... nu știu) și a primit - atât cât a putut, din darurile Domnului, atunci am gustat Iubirea Lui, am iubit și eu, m-am bucurat, am mulțumit, același loc care înainte era iad, s-a prefăcut în Rai, l-am cunoscut pe aproapele meu în mine - lucru care s-a petrecut cu multă durere și împotrivire și coborâre în iadul din mine, și l-am mai cunoscut pe aproapele în mine pe acest site, prin împărtășirea cu toți cei ce scriu și regăsirea mea în ei, toți și a lor în mine. Dar apoi mai sunt momente când nu mai simt nimic din toate astea, dar le cer, mă arăt Domnului cu toate ale mele și-I cer să le curețe, să le vindece, să-mi dăruiască Viață. Și mai sunt momente ca acestea, de amorțeală, indiferență, aproape paralizie, când aproape și un gând îndreptat spre Domnul cere un mare efort. Nu mă pot ruga, nu-I pot cere nimic, n-am nimic de spus, fac un efort să mă arăt Lui (dar oare Lui mă arat?) și-I cer Viața! Dar iarăși am niște sentimente de vinovăție (ce-i și cu vinovăția asta?) că nu fac mai mult, că nu mă forțez, că nu lupt cu moartea asta care mă cuprinde, că, de fapt, eu mă las în voia ei. S-a întâmplat să mă și forțez, și rezultatele au fost: - Doamne, atâta am, atâta Îți dau, e în silă, dar Tu primește și atâta și ai milă de mine; rezultat – bucurie - iritare sau chiar mânie, sau repulsie; astea cred că erau îndreptate împotriva mea(?) - sentimentul că am făcut și eu „ceva”, pe care de îndată l-am catalogat drept ridicol, dar el a persistat (ca și când aș fi semnat condica la Doamne!)
Deci pot să spun că știu și în cazul ăsta ce să fac ( nr.1 !), dar nu fac.
Mă opresc aici, cred că am scris destul despre cum fac ce știu că nu ar trebui să fac, și cum nu fac ce ar trebui, sau știu cum să fac, dar nu vreau!
Cu drag,
C. C.