Ce dificilă e sesiunea a șaptea, dar, totuși, plină de sens. Aș numi-o traseul mântuirii, adică binecuvântarea și acceptarea suferinței ca pe un dar. Ce poate fi mai copleșitor pentru una ca mine, care a evitat cât se poate această cale? Culmea însă, că fugind de suferință, am întâlnit-o pretutindeni ca pe un oaspete nepoftit. „Doamne, dacă se poate, ridică durerea aceasta de la mine”, repetam ca un papagal în rugăciunile mele, fără să înțeleg cu adevărat menirea ei.
Întâi, m-am pomenit că, teoretic, am învățat să iert, dar că, în realitate, nu pot ierta nici în ruptul capului. Am adunat în vistieria sufletului meu mii de Sfinte Liturghii, mii de Sfinte Spovedanii și Împărtășanie deasă. Și ce? La un moment dat, mă copleșise deznădejdea: Cum e posibil să nu pot ierta cu adevărat, Doamne?!! Într-adevăr, nu pot să fac nimic fără Tine, Dumnezeul meu! Ajută neputinței mele!
Apoi, m-am confruntat cu frica de a mă preda în totalitate voii Sale preasfinte. Ea provine din dorința de a mă salva de la suferință. E o frică-fantomă, demonică și declanșatoare de haos, care mă încearcă de mult timp, dar pe care am depistat-o de curând. Am provocat-o pe covorul de luptă, zicându-mi: „Ori tu pe mine, ori eu pe tine te dobor!” Apoi, m-am gândit că, de fapt, am zărit frica „acolo unde nu era frică”. Cu siguranță, Domnul, în Atotputernicia Sa, știe mai bine cum să-mi călăuzească pașii mântuirii. De ce mă tem, atunci? Probabil, dorind să controlez totul, îmi este teamă de necunoscut, de noutate. Schimbarea vieții în bine e o noutate, totuși. Și nu neapărat una previzibilă. Dumnezeu este imprevizibil. Altminteri, viața nu ar mai avea nici un farmec.
Mi-am zis că nimic nu e întâmplător, că nu sufăr, pentru că vrea neapărat Dumnezeu să mă pedepsească. Și dacă m-am supărat pe El în timpul necazurilor, e pentru că nu am știut să-i „descifrez” corect mesajul.
Uneori, în copilărie, atunci când mama îmi trăgea câte o pălmuță la fund, eu mă întorceam și râdeam. Probabil, atunci când Dumnezeu mă „certa” în felul Său Providențial, nu trebuia să deznădăjduiesc, să plâng excesiv, să mă panichez, etc, pentru că, de fapt, aceasta reprezenta o pălmuță educativă și deloc nocivă din partea Sa. Acum, desigur, am înțeles de ce făcea Domnul aceasta, dar pe vremuri, mă simțeam nedreptățită de El.
De asemenea, în momentele cele mai plăcute, când mă simțeam lejer și mai apropiată de Dumnezeu, vrăjmașul diavol încerca să distrugă totul. El nu poate suferi bucuria de cele sfinte a omului și încearcă să o umbrească prin diverse înșelăciuni. Îl atrage în diverse curse, ca să se lepede fie prin gând, cuvânt sau faptă de ceea ce a făgăduit la scaunul de spovedanie. Dacă ar sesiza omul viclenia demonică, nu ar mai deznădăjdui și nu s-ar dezlipi de iubirea și făgăduința Domnului.
Cum înțeleg eu împăcarea cu Dumnezeu? Să accept fără tulburare orice intervenție de a Sa în viața mea. Să primesc probele sau examenele Sale ca pe o binecuvântare, în scopul sporirii mele sufletești și duhovnicești. Pe vremuri, vedeam aceste examene drept atacuri, pedepse sau blesteme. În realitate însă, ele reprezintă niște trepte necesare în urcușul omului pe traseul mântuirii și o invitație la dialog. Adică, Domnul mă cheamă să trăiesc adevărata Liturghie în care să-i binecuvântez pe toți și pe toate și, în primul rând, pe El; să mă bucur, să evoluez, să-I ofer tristețea și durerea mea, iar El să o transforme în bucurie sfântă. Domnul voia să mă facă să înțeleg mesajul Său, doar că eu nu pricepeam. Abia duminica trecută, în timpul Sfintei Liturghii, am simțit cu adevărat ce voia să-mi comunice Dumnezeu. Acolo și atunci, i-am oferit și necazurile, și rănile, și oamenii, și m-am simțit, pentru prima oară, ca un fulg, m-am descătușat de durerea superficială și frica inutilă.
Am ales binecuvântarea suferinței și ascultarea de poruncile Domnului, iar restul dorințelor se vor împlini de la sine.
Cu drag și prețuire,
Mara