Maică,
Eu vă scriu în continuare, nu știu dacă fac bine sau rău ce fac. Am nevoie de o verbalizare, până ajung la spovedanie.

Mă dor încontinuu capul și inima și nu pot dormi decât foarte greu și puțin de câteva zile. Mie rău și mi-e frică și sunt tare obosită.

Vă spun pe scurt:
- Mi-am văzut frica. E permanentă și vine din respingerea pe care am primit-o de la mama. Mi-e frică de mor că dacă mă vede cineva cum sunt, mă respinge. De asta cred că trăiesc și frica aia atât de puternică la spovedanie și la Împărtășanie. Fiecare întâlnire cu semenul meu o trăiesc cu ochii și inima copilului respins. Deci trăiesc într-un univers desprins de cel real, creat de mintea mea în copilărie.
- Am văzut în mine povara pe care mi-au dat-o părinții mei: ura de la tata și depresia de la mama. Le-am negat atâta timp prin refugierea în raționalizare, intelectualizare, prin negarea durerii. Mă uit în anii aceștia și văd că în continuu am încercat să „închid gura” inimii mele. Atunci când inima spunea: mă doare, mintea îi spunea: nu trebuie să te doară, îți explic eu de ce. Și îi explica, așa că inima a învățat să tacă.
- Încercând să Îi dau lui Dumnezeu durerea mea, mi-am dat seama că mi-e frică să renunț la durerea abandonului emoțional trăit atunci în copilărie, fiindcă fără ea nu știu cum să-mi trăiesc viata, fără acea durere și probabil fără victimizare nu mai am nici un loc în care să mă ascund, nu îmi mai găsesc justificări pentru eșecuri.
- Durerea copilului respins e atât de mare... Am făcut cu glasul acelei dureri ce a făcut mama mea cu mine: am respins-o, învinovățind acel copil că e slab și neajutorat, am încercat să găsesc în psihologie explicații pentru durerile familiei mele, pentru ca explicându-le să le ușurez. După care am ignorat-o cu totul, m-am refugiat din calea vieții ascunzându-mă de orice îmi amintea de durere.
- M-am ascuns toată viața, am fugit, am fugit, am fugit. Când nu am fugit, m-am prefăcut că sunt bine, că nu e așa rău, că sunt deșteaptă și fiind deșteaptă pot să micșorez răul. Și am fost din ce în ce mai deșteaptă până nu am mai simțit nimic, mi s-a împietrit inima.
- Cred că începe des-pietrirea inimii, dar e atât de dureros acest proces încât mă sperie. Doamne, ajută-mă să stau înaintea durerii fără să fug, fără să o explic, fără să o duc în minte pentru a fi mai ușor de acceptat.
- Oscilez în această durere între: De ce-ul obsesiv și recunoașterea faptului că dacă nu urmez crucea Mântuitorului, nu voi găsi ieșire. Dar apoi iar mă întorc la De ce. Și tot așa.
Sunt obosită. Îmi vine să repet încontinuu: mă doare, mă doare, mă doare. Fiindcă mă doare. Și nici măcar nu pot să pun degetul pe rană. Fiindcă sunt toată o rană. Răul făcut de tata, răul făcut de mama, răul făcut de mine mie însămi. Răul care s-ar repeta la infinit dacă nu ar fi existat jertfa Mântuitorului. În sfârșit simt asta, nu mai e doar gândire. Și pentru prima data mă doare jertfa Lui, fiindcă simt că e și pentru mine. Și aici mă blochez. Nu reușesc să fac pasul următor: să mă încredințez Lui. E