Adevărat a înviat, Maică! Nădăjduiesc să învieze deplin şi în sufletul meu.
Mă bucur mult mult să vă aud. Poate e mai bine că nu aţi putut să îmi răspundeţi - mi-am dat seama că disperarea mea venea din necredinţa mea în faptul că Împărăţia Domnului nu e din lumea aceasta. Mi s-a limpezit că în lumea asta nu putem fi cu adevărat, deplin şi nestricăcios împreună.  M-am gândit apoi că trebuie cumva să îi dau drumul şi bunicii mele... de aţi şti de câte ori am plâns la gândul că o să moară. Parcă nu pot să respir la gândul ăsta. A fost cumva dureros procesul ăsta pentru că înseamnă că trebuie să mor şi eu cât mai mult acestei lumi.... adică pentru a nu deznădăjdui de durerea despărţirilor, trebuie cumva să încep să trăiesc de pe acum „dincolo”... şi că singura formă de „dincolo” pe care o pot aproxima acum este de a fi în relaţie cât mai deplină cu Domnul. (Am înţeles pe deplin răspunsul pe care mi l-aţi dat şi mă gândesc că dacă venea mai repede nu l-aş fi înţeles)
Iniţial am crezut că nu pot să fac sesiunea şapte, mă gândeam - cum să cer bucurie când mă confrunt cu această suferinţă? Şi din această zbatere a ieşit gândul că totul este pentru că eu sunt încă un om trupesc, al ataşamentelor... un om care caută să clădească un paradis pierdut. Aici în lumea asta. Am simţit şi bucuria... amestecată cu durerea şocului... dar totuşi bucuria că există Domnul.
Asta, Maică, a fost prima parte a sesiunii... A doua se referă la revolta, pe care, spre mirarea mea, am trăit-o din plin. Când am citit partea teoretică... mi-am zis că eu nu sunt răzvrătită pe Domnul, însă a început totul legat de alegerea soţului meu... care e o persoană răzvrătită, chinuită... M-am gândit apoi la motivaţia pentru care l-am ales... de ce am ales un om care nu mi-a adus bucurie. De ce am căutat mereu oameni care m-au respins.
Şi m-am gândit că am făcut această alegere pentru că am vrut să sufăr. Partea mea nesănătoasă, masochistă a ales. Şi aici a început furia: de ce sunt nesănătoasă? De ce m-ai făcut aşa, Doamne? Ştiam că nu e aşa... dar am vrut să dau vina pe El şi să arunc toată responsabilitatea alegerilor mele pe El. Să-L blamez pentru nefericirea mea. Să-L blamez pentru faptul că îmi place să fiu nefericită şi pentru faptul că nu iubesc bucuria.
Apoi am înţeles, Maică, faptul că legea aceasta a păcatului are înscrisă în ea şi pedeapsa. Domnul ne dă doar iertarea pentru a ne scoate de sub robia unei vinovăţii care cere să fie răzbunată, pedepsită. M-am gândit că nu pot să mă bucur pentru că, de fapt, vreau să mă pedepsesc... pentru nişte păcate care nu au fost asumate şi iertate. Sau care vin din alte generaţii.
Pentru prima dată (aş zice) mi s-a întâmplat să simt că Domnul nu mai e bun...
Uşor, uşor, am ieşit din faza asta dar sunt încă răscolită şi deprimată, puţin deznădăjduită. Acum sunt tare nerăbdătoare să trec la sesiunea opt. Simt nevoia din tot sufletul să plâng şi să binecuvântez... toate cele dinlăuntrul meu... şi pe Domnul în ele.
V-am scris mai sintetic, nu ştiu dacă aţi înţeles. Au fost aşa multe multe gânduri şi mi-a fost greu să sintetizez totul.
Vă îmbrăţişez cu drag,
A. D.