Mi-a luat cam mult să termin această sesiune. Chiar pot să spun că am cam evitat-o dar iată în sfârșit, rezultatul: Piedici în calea împăcării?
Viața mea: faptul că mă menajez și nu am curajul să privesc în mine fără să fug, ci să accept și să pun înaintea lui Dumnezeu totul. Mi-e frică de mor să mă las în voia lui Dumnezeu, și i-am spus-o: „Doamne, mă tem să te las pe Tine să preiei controlul. Nu mă pot rupe. Simt nevoia să controlez eu totul”. „Facă-se voia Ta” sunt cele mai grele cuvinte pentru mine și știu că mint de fiecare dată când rostesc Tatăl nostru.
Cât despre rugăciunea pentru împăcare, trebuie să recunosc că mi-a fost cam greu s-o respect, dar până la urmă am simțit o ameliorare în relația cu persoanele pentru care m-am rugat.

Acum eseul:
Hmmm, păi e cam greu de zis, când transpui simțirea în cuvinte parcă nu poți să redai exact ce și cum se întâmplă. Mi-e drag tare Domnul, numai El mă iubește așa cum sunt, și nu-mi cere să joc roluri. Ar trebui să Îi mulțumesc în fiecare clipă pentru grija pe care mi-a purtat-o de-a lungul vieții și pentru faptul că m-a scos din „iad” și m-a adus în Biserică, acasă, lângă El.
O să vă transcriu un fragment dintr-o scrisoare pe care i-am scris-o într-o seara după rugăciune:
„Dragă Doamne,
Vreau așa: să am curaj să „arunc totul în aer” și să mă întorc mereu la Tine. Să am puterea de a fi iritant de sinceră, curajoasă, demnă, independentă, determinată și veșnic îndrăgostită de Tine. Dă-mi curajul să mor în fiecare zi spre Înviere, să las totul și să alerg la Tine, să fiu cum voiești Tu să fiu! Să nu mă mai mutilez cu mândria și cu ideile despre cine vreau eu să fiu. Mai dă-mi puterea de a-i ierta pe toți cei ce m-au rănit și de a-mi cere iertare de la cei pe care i-am făcut să sufere. Mântuiește-i pe toți cei pe care-i iubesc: familia mea, prietenii mei... îi cunoști deja. Și ei au nevoie să Te cunoască pe Tine.
Mai ți minte când Ți-am spus că eu n-am nevoie de Tine și ți-am întors spatele? Atunci ai început mai abitir să alergi după mine, oaia cea pierdută și trei luni mai târziu eu veneam plângând Acasă, părintele ce avea să-mi devină duhovnic îmi oferea șervețele și cuvinte de îmbărbătare iar Tu sunt sigură că zâmbeai mulțumit că s-a mai întors o fiică risipitoare de pe drumul pierzării. Știi că de atunci s-a schimbat totul.
Aștept cu înfrigurare, dar și cu un soi de bucurie copilărească ziua când îți voi spune simplu: „Mulțumesc!”
Cu drag,
Ioana