Dragă Maică,
nici nu mai știu ce am scris ultima oară, dar parcă îmi aduc aminte ceva despre mine găsindu-mă în sesiunea șapte??? Hă, hă, nici pomeneală, acum simt că nici măcar n-am început! Cred că ți-am mai scris, dragă Măicuță, despre cum Domnul, în marea Lui milă, mi-a dat să trăiesc pe viu cum sunt eu la fel cu toți cei ce m-au rănit, sau abuzat, sau iritat. E greu de explicat, dar clar n-a fost produsul imaginației mele pentru că a durut prea mult, m-am împotrivit din răsputeri și am acceptat ce mi se arăta doar pentru că n-am mai avut încotro, simțeam că mor - la propriu - dacă mă mai împotrivesc. Acele câteva momente - sau ore, sau zile - de pace și chiar bucurie și eliberare, care au urmat, mi-au arătat că nu urâciunea din mine stă între mine și Domnul, ci doar împotrivirea mea. Apoi am mai învățat că asta nu e o lecție pe care am învățat-o o dată pentru totdeauna: nu! O tot uit și iar mi se aduce aminte, cum? Judecănd pe alții; și mă las în voia acestor judecăți, sau uneori mai îmi aduc aminte să binecuvântez pe cel, cea pe care mi-a cășunat, dar... gândurile de judecată rămân - cu sentimentele aferente: invidie, gelozie, ciudă... că de ce ea (el) și nu eu, sau plăcere răutăcioasă că altul a căpătat „ce-a meritat”; dorința de a pedepsi, dorința de a poseda... și altele, care mai de care mai drăgălașe! Numai că nu mai pot să mă păcălesc că acele lucruri pe care le văd - și le judec la altul - îmi sunt străine! Pentru că acum știu - îmi reamintesc! - că sunt în mine și că de fapt mie îmi fac toate astea, pe mine mă văd așa, pe mine nu mă pot suferii, pe mine mă pedepsesc, față de mine am toate sentimentele alea, în voia cărora când mă las simt că mă sufocă. Eu îmi fac mie toate astea, eu mă împiedic pe mine să rămân în dragostea Domnului - am gustat din ea! - singura care mă poate mângâia și încălzi, și vindeca! Eu mă pedepsesc plecând de lângă EL!
Maica mea, cum văd eu acum și ce înțeleg este asta:
singurul lucru care mi se cere acum, și simt asta în oasele mele, ca să zic așa, este să învăț să rămân, să mă pun singură în Dragostea Domnului, să nu mai plec sau chiar dacă plec să învăț să mă întorc. Eu nu știu dacă și când, și cum sentimentele mele se vor schimba,că îmi dau mult de furcă sentimentele mele și o viață întreagă am acționat conform lor (și văd unde am ajuns!), dar trebuie să învăț să le tratez... ca pe norii pe care nu pot să-i ignor sau să pretind că nu există, că dacă fac asta mă pot îmbrăca cu totul anapoda când ies afară, eeei! Cu norii-i ușor, cu sentimentele-i mai greu, chiar foarte greu! La fel cu emoțiile, cu gândurile, cu toate cele ce se nasc în mine, sau circulă prin mine, sau mi se transmit, sau pe care le-am moștenit, sau m-am împotmolit în ele și nu mai reușesc să ies; sunt încurcată în ele ca o muscă într-o plasă de păianjen! Singurul lucru cert, real, singurul loc în care totul e clar și simplu și... ușor, este la picioarele Domnului! Doar că nu rămân acolo pentru mult timp!!
Maică, eu nu văd în mine hotărârea asta: că mai bine mor decât să .. mai păcătuiesc, decât să plec de lângă Domnul, decât să uit... n-o văd și mă doare, și prima reacție față de mine e de judecată, de vină, de rușine, de autopedeapsă.... Maică, trebuie să mă opresc din cercul ăsta vicios care are așa o putere asupra mea, judecata asta pe care o exercit așa necruțător asupra mea, și când nu-mi dau seamă de asta, atunci asupra altora - ca să-mi reamintească că sunt tot acolo, în același cerc blestemat. Și asta mă face să gândesc că nici n-am început nimic!!!! Nici Seminarul, nici altceva, că viața mea de creștin este o altă mască a mea, un alt loc în care mă ascund de frică, pentru că dacă ar fi reală, aș sta în fața Domnului! Cum am spus la început, nu urâciunea din mine mă împiedică să fac, asta ci împotrivirea! Mi-ai spus ultima oară s-o arăt și pe asta Domnului, încerc să fac asta, dar mă văd de câte ori încerc să-I vorbesc, mă surprind în tot felul de posturi care mai de care mai ipocrite, mai leșinate - fără viață, Îi arăt și asta, dar Maică! e în mine o amorțeală, aproape o paralizie până și a gândurilor, care bineînțeles dispare de îndată ce mă apuc să fac altceva!
Maică, mă opresc aici că până și mie mi se pare că n-are nici cap nici coadă ce-am scris, sau dacă are, n-o mai văd eu!
Cu dragoste,
CC