Vă mulţumesc mult pentru răspuns.
Aş vrea să spun, cu mare bucurie, dar ca să fiu sincer, cu o bucurie cumva reţinută ( o să vă explic) vă mărturisesc că de puţină vreme nu mă mai găsesc în starea de care v-am vorbit. Dar, sunt sigur că nu am scăpat cu totul de ea, simt că încă o port cu mine, într-o stare latentă. Nu ştiu cum am fost sustras de sub spectrul ei, dar ştiu că mi-e mult mai bine, dar mă simt mereu ameninţat de reîntoarcere.
Însă mă aflu într-o stare ca de „amorţeală”, nu ştiu cum să vă explic. E ca şi cum aş fi într-o anticameră, într-o sală de aşteptare. Nu mi-e nici frig, dar nici cald, şi văd uşa puţin, dar foarte puţin întredeschisă, micuţa rază de lumină care pătrunde prin deschizătură, îmi dă o idee cam câtă lumină poate fi înăuntru, însă îmi dau seama că nu aş avea cum să intru, la cât de murdar sunt şi zdrenţuros. Şi, în acelaşi timp, văd întredeschisă şi uşa pe care am intrat, şi numai gândindu-mă la frigul şi întunericul de după ea, mă apucă tremurul. Dar ştiu că pentru ce e după ea, hainele-s pe potrivă. Ştiu, că nu pot să rămân prea mult timp în această anticameră şi că trebuie mai devreme sau mai târziu să intru pe una din uşi. Ştiu că ar fi suficient să o deschid pe cea cu lumina, să-mi cer iertare pentru hainele mele şi cu umilinţă să cer alte haine şi găzduire. DAR, chiar dacă aş putea să fac asta, şi mi s-ar oferi chiar mai mult decât am cerut, mă ştiu, şi ştiu că nu-mi trebuie mult să o zbughesc din nou afară, unde, deşi e întuneric şi rece, am totuşi satisfacţia că acolo sunt eu, de capul meu, fără să dau socoteală de hainele mele, de cât sunt de murdar, nu trebuie să mă rog de nimeni să nu mă alunge, pentru că oricum nu are unde să mă mai alunge, acolo fiind Alungarea. Deşi e gol, beznă şi apăsare, e totuşi o plăcere morbidă, inexprimabilă, a orgoliului hrănit. Ca şi cum aş bea otravă, şi, deşi scârbit de ea, mă îndulcesc totuşi de plăcerea că pot să o beau, numai pentru că aşa vreau eu şi pot.
Vedeţi dar, de ce nu pot să mă bucur de această ameliorare pe care o simt ? Pentru că mă cunosc, şi ştiu cum oscilez şi nu am nicio siguranţă.
Aţi spus de cele două emisfere. Adevărat, dar îmi dau seama că nu e vorba numai despre mine. Simt cum sunt tras în jos, simt cum sunt tras în sus. Şi mă întreb următoarele: în jocul ăsta în care unii mă trag într-o parte, alţii în cealaltă, Eu unde sunt şi ce sunt? Am vreo putere reală sau în jocul acesta marinăresc de-a trasul funiei, eu sunt eşarfa de la mijloc pe care caută s-o atingă şi unii şi ceilalţi? Spun asta pentru că mă mir eu de mine însumi cum pot să variez pe un palier atât de larg în intervale atât de scurte de timp. De fiecare dată când mă găsesc de o anumită parte a baricadei, privesc la cum am fost şi mă gândesc cum am putut să fiu aşa şi să gândesc aşa, şi viceversa.
Şi eu? Cred că sunt mai mult decat oscilaţia între cele două emisfere...
X. A.
Dragul meu Băiat, drag,
O, da, eşti mult mai mult decât oscilația dintre cele două emisfere. Ele doar te obligă, sau te poftesc, să rămâi în închisoarea ridicată de privirea lor ca un dat de nedepășit, ca un veșmânt de nelepădat („hainele de piele” de după cădere). Acest mult mai mult ești, cum și spui, chiar tu. Dar, cine ești tu? Aici e conflictul și pe aici poți birui dacă te-ai săturat de suferința de a fi prizonierul hainelor cu care te identifici. Și nu ești vinovat că te identifici cu ele, pentru că asta învățăm mai întâi când venim pe lume. Începem prin a deveni indivizi determinați de informația genetică și de educație, de toate deprinderile și învățăturile primite de la familie, școală, grup social, cultură... Toate acestea se țes, efectiv, în creierul nostru formând „hainele” cu care ne identificăm... Am să-ți spun un banc, trist, dar cu multă învățătură în el:
Un bărbat avea nevoie de un costum elegant pentru a merge la o recepție de „nivel înalt”. Pentru asta merge la un croitor renumit și-și comandă un costum din cea mai bună stofă. Când merge să-și ia costumul, descoperă că o mânecă de la haină și un crac al pantalonului sunt mai scurte și vrea să refuze costumul. Dar croitorul îl ceartă, îl face să se simtă vinovat că nu știe să prețuiască frumusețea și eleganța costumului și-i arată ce să facă pentru a masca „micile defecte”: să ridice mâna cu pricina din umăr până intră cu totul în mânecă și să îndoaie genunchiul picorului „mai lung”, pe măsura pantalonului. Intimidat și convins, clientul ia costumul și face ce l-a învățat croitorul. Mergând astfel îmbrăcat la o recepție, aude pe cineva spunând cu admirație: „ce costum frumos are handicapatul ăsta!” ...
Înțelegi oare că, de cele mai multe ori, ceea ce numim „eu” este clientul acestui afurisit de „croitor”? Și că nu ne îndurăm să aruncăm „costumul” de frică mai întâi și apoi pentru că ne identificăm cu el pentru a fi admirați sau măcar acceptați la recepțiile acestei lumi?
Acest eu, Copilul meu drag, este „omul vechi”, este omul „sufletesc” despre care vorbește Apostolul. Noi creștem în acest „costum” și ne identificăm cu el și Dumnezeu îngăduie asta din dragoste. El ne cheamă să ne lepădăm de omul vechi, dar acest om nu este un individ singuratic pe care Creatorul îl „face cu un set de defecte” ca să-l pună la treabă sau să aibă motive să-l arunce la rebuturi, ci un ipostas al omului căzut, dar după chipul Său. Acest cineva, ipostasul fiecăruia dintre noi, începe prin a primi și personaliza ceea ce îi oferă cei ce-l aduc pe lume, primind ajutorul lor așa cum pot ei să-l ofere și oferind apoi, ajutorul său prin lucrarea vindecării rănilor moștenite sau primite de la ei, cu harul lui Dumnezeu. Și pentru că această moștenire lucrează în noi cu puterea unui blestem, uneori cumplit de greu, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut pe Sine Fiul omului ca să ne dea dinăuntru puterea Binecuvântării și a vindecării fără de care nu putem deveni ce suspină adâncul inimii noastre. Și fiecare dintre cei ce-L primesc și cred în El, le dă puterea să devină fii ai lui Dumnezeu și prin ei, se ușurează din blestem și cei ce l-au perpetuat până la noi și ne-au învățat să-l lucrăm și să-l sporim și noi. Asta e iubirea!
Așadar, dacă tu, cel ce porți pe umerii tăi blestemul (felul de a trăi al omului vechi) înaintașilor tăi de până la al șaptelea neam, te vei îndura să faci asta, se vor folosi de vindecarea ta, ai tăi de până la al o miilea neam.
Ieșirea nostră din blestem presupune asumarea consecințelor lui, acceptarea moștenirii pentru a o putea lepăda cu harul lui Dumnezeu la vârsta responsabilității, care începe de la 7 ani. Taina mântuiri noastre, adică taina intrării în bucuria sfântă de a fi, este taina dezbrăcării de omul cel vechi și a îmbrăcării în Cel Nou, în Hristos. Domnul Iisus Hristos nu e Cineva care te pândește să-ți arate cât de murdară sau ruptă îți este haina, sau să te umilească, ci ca să te îmbrace în haina Sa de Slavă de îndată ce te înduri să jertfești căldurica celei vechi și să înfrunți frica de a sta gol în fața iubirii Lui! Ai să vezi câtă demnitate e în îmbrăcarea cu noua haină. E demnitate pentru că e o „țesere din nou”, împreună cu El. E aici o mare taină: „stofa” hainei celei noi e a noastră, e firea noastră așa cum am lucrat-o noi. E tot ce avem. Acest tot îl oferim Lui spre restaurare, curățire, vindecare și sfințire. Și gestul oferirii e un gest creator, liber, plin de demnitate. Aşa vei descoperi celălalt EU al tău. Această fire a nostră o oferim noi înșine, ca să facă Dumnezeu din ea cămara de nuntă cu Mirele Ceresc. Nu e nevoie să ieșim din noi ca să intrăm în altă încăpere, luminată, ci doar să deschidem ușa ca să pătrundă Lumina în noi și să-și facă sălaș în noi.
Nu încerca, Băiatul meu drag, să te cureți mai întâi cu „detergenții” acestei lumi. Că aceștia, și de te vor albi, vei rămâne o creatură albită. Tu ai nevoie, tu strigi după Necreat! Tu nu ai nevoie să te simți mai bine ca făptură bio-socială, ci s-o îndumnezeiești cu lucrarea Lui. Și asta e chiar oferta Lui!
Doar că ai nevoie să nu mai asculți sugestiile acelui mare croitor, să te smerești și să ceri Harul Luminii Care te caută cu dor și însetează după tine!
Ia-ți, așadar, fiecare fir din veșmântul tău murdar și arată-l Domnului și cere-I să te facă așa cum te dorește făcând „tot ce-ți va cere”! Merită!
Și, dacă mai crezi că eu te pot ajuta cu ceva pe Cale, te rog, sa facem împreună seminarul iertării pentru că, de vei voi și Domnul va binecuvânta, îți pot oferi prezența, înțelegerea și încrederea de care ai nevoie acum.
Cu rugăciune și prețuire,
Maica Siluana