Fiecare dintre noi suntem la un prag al ființei minunat și uimitor și la celălalt capăt bicisnic și plictisitor și călătorim foarte mult pe oră între cei doi poli. Suntem slabi, nu atât că nu putem rămâne în polul minunat din noi, ci mai ales că ne e frică să intrăm în contact cu realitatea. Suntem slabi fiindcă ne e frică să fim una cu ce e în jurul nostru. Ca să ne simțim puternici, ca să ne simțim cineva, ne facem garduri și foișoare ca să ne adăpostim pentru că relația cu celălalt, cu cel din fața noastră este o relație de moarte. În orice relație cu aproapele noi murim, murim imaginii pe care o avem despre noi, murim… nu mai suntem siguri pe noi fiindcă nu mai știm cine suntem; și nici nu avem de unde să știm cine suntem pentru că nici nu suntem. În clipa în care cineva ne privește, noi nu mai suntem cine credeam că suntem înainte de a ne privi cineva.

Când spun dumneavoastră poate fi oricine, acolo, în vasul care sunteți. Numai în clipa în care spunem cuiva Tu, și cineva îmi zice mie Tu, atunci știu precis cine ești, adică știu că pot avea o relație în care risc să sufăr. Relația Eu-Tu este o relație de moarte, dar o moarte din care ne naștem. Noi știm că numai moartea ne va naște în viața de veci, și că numai moartea unui fel al nostru de a fi ne duce la un alt fel de al nostru după care tânjim. Și, istoric, omul, persoana umană începe prin a fi un Tu. Întâi și întâi, acolo în adâncul venirii noastre pe lume are loc prima noastră întâlnire, este întâlnirea dintre mine și Dumnezeu; este secunda aceea în care Dumnezeu suflă suflarea Lui de viață în țărâna vie a vieții care a călătorit până la mine, suflă în cele două semincioare care se unesc într-o celulă și zice Tu ești Tu. Din clipa aceea eu sunt un Tu anume pentru Dumnezeu și probabil că am și un nume pe care mi-l dă atunci. Mor acestei identități și atunci Dumnezeu este Tu pentru mine pentru că noi Îl vedem și o să ne aducem aminte de această întâlnire. De fapt ne aducem aminte toată viața, dar nu ne aducem aminte în memoria cu imagini și cu cuvinte. Dar de câte ori învățăm să tăcem și reușim să tăcem, de fapt ne ducem la întâlnirea aceea din adâncul nostru, care nu este o întâlnire care se repetă, ci e o întâlnire veșnică, permanentă; acea întâlnire a avut loc cumva la începutul timpului; întâlnirea aceea are o față în veșnicie, în eon, în felul de a fi al nostru după ce vom muri, după ce vom ieși din această viață, și o față către timp, o față în care abia atunci începe timpul pentru mine, pentru persoana mea. Atunci eu sunt investită, Dumnezeu mă dorește pe mine și viața mea și informația pe care am primit-o, datul vieții pe care îl primesc de la părinti, care e un dat nepersonal, un dat biologic și cu toate informațiile de finețe care sunt acolo, și eu mă primesc pe mine, primesc puterea de a fi eu, de a administra acea avere, acea zestre pe care o primesc în mod cu totul și cu totul personal. Mă primesc în clipa în care mă nasc în această lume, în clipa în care părăsesc anonimatul din burtica mamei. Chiar dacă am o mamă drăguță, care vorbește cu mine și mă consideră persoană și am un tătic care din când în când își pune urechea sau buzele pe peretele care ne desparte și chiar dacă astăzi îi vedem pe bebeluși la televizor, pe ecograful acela, totuși dorința lor de a-l vedea față către față și de a-mi răspunde la chemare nu se potolește, dorul acesta nu se potolește pana la nașterea pruncului.

Când ne naștem noi țipăm, pentru că tragem prima gură de aer și se repetă cumva facerea noastră, pentru că de-abia acum Dumnezeu suflă suflarea lui de viață în fața mea ca gata plămadită. În momentul concepției, mă aveam în întregime, dar ca potență, acum deja sunt modelată. E ca atunci când a terminat Dumnezeu de făcut omul din țărână. El atunci era gata, avea mâini, picioare, din punct de vedere trupesc era desăvârșit. Așa sunt și eu la naștere. În momentul în care pruncul iese afară, intra aerul în plămânii lui și atunci este suflarea lui Dumnezeu în el. Acest aer care intră în el este de fapt suflarea lui Dumnezeu. Suflarea lui Dumnezeu îl mișcă.

(Fragment din conferința maicii Siluana Cine sunt eu?, noiembrie 2006, Craiova)