Citind mesajul lui N.N. cu copilul interior și cu umbra (http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebare.php?iid=1945) pot spune că am intrat deodată în adâncul ființei mele. Parcă știu iar cum e să fii copil. Judecata semenilor nu mai are valoare când privești de aici. E doar ceva de suprafață, judeci suprafața altuia. Și nu vine din iubire.
Și nu doar judecarea semenilor își pierde aici valoarea, ci tot ceea ce este superficial, de suprafață. În timp ce citeam, mi-a venit mai întâi un dor de a fi și eu sinceră cu mine însămi mai întâi. Apoi s-a schimbat perspectiva mea. Ca și cum aș fi avut la ochi niște ochelari murdari, murdăriți de mult timp, și acum s-au curățit, sau pur și simplu i-am dat jos. Apoi vine teama că s-ar putea să dispară aceasta realitate a conștiinței. Și de obicei teama mă manipulează, parcă o dată cu ea văd și împlinirea faptului, revenirea perspectivei la superficialitate (dacă mă las purtată de teamă). Dar în ultima vreme ceva îmi zice să nu mă mai las purtată de teamă. Și revenirea nu se mai întâmplă atât de repede, nu mai urmez teama asta.
Simt acum că superficialitatea mea nu îmi mai este de nici un folos, nici mie nici altora. Știam, dar acum chiar simt. Simt și știu, după cum spunea Maica, este doar un comportament învățat, de-a lungul timpului.
Adâncul acesta din mine mi-este drag, și nimic de aici nu îmi spune că viața nu merită trăită. Aici sunt chiar eu, și trăiesc și mă bucur că trăiesc. Ce mici sunt cuvintele să descrie așa ceva. Nu am fost inundată de bucurie, dar am fost inundată de conștiința de sine. Ea e însoțită de un firesc de a fi. Și de un firesc de a relaționa cu ceilalți.
De cele câteva ori în care am simțit prezența lui Dumnezeu am simțit cuvintele (parafrazez) să nu cugetați despre voi că sunteți înțelepți. Le-am simțit, pentru că nici nu aveam nevoie, pentru că pur și simplu simțeam că sunt, nu îmi mai trebuia nimic (să simt că sunt înțeleaptă, să simt că sunt frumoasă, deșteaptă). Și de obicei, cel mai urât și mai dureros lucru mi se părea să se creadă despre mine (sau să văd chiar eu) că nu sunt deșteaptă, că acționez neînțelept, să se creadă că sunt proastă. Dar în acele momente binecuvântate nu mai aveam nevoie să se creadă asta…
Binecuvântată să fiți, Măicuță, împreună cu lucrarea dumneavoastră și cu toți copiii de pe site care își scriu aici luptele, durerile, ca să avem și noi curajul să pornim în căutarea asta (de noi și de Dumnezeu).
Irina