Măicuță, cred că am învățat să stau mai mult de taină cu Dumnezeu. Am învățat să nu mai gândesc singură ca până acum, ci să îmi trec gândurile înaintea Sa: dispare senzația de nesiguranță că poate greșești, frământarea că nu știi ce să faci, spaima nu te mai mușcă indiferent de ce grozăvie înfrunți, și o liniște ca din pădurile de munte ți se așterne pe pleoape, îți izvorăște din inimă... și începi parcă și să înțelegi că tu vrei printr-o întrebare „simplă” dezvăluirea unui adevăr întreg... Aveam un șef fain tare odată, care asculta cu maximă atenție pe oricine i se adresa. De multe ori îl auzeam: „Aș putea te rog să fii mai specific?”. Nu prea! Că pe mine mă preocupa de fapt... totul. Dezvăluirile sunt precum filele unei cărți bune pe care o citești în maximul tău de confort și intimitate.

Am mai priceput că am avut parte de aproape toate formele de abuz pasiv descrise în labirint... celor active li s-a mai adăugat vreo două... încă o dată mi se pare fascinant într-un fel cum un abuz poate favoriza până la a cauza un altul... Încă nu mă pot înfuria și încă mai bănuiesc că o furie zdravănă ar ajuta să pocnească vreun buboi... dar nu îmi iese. Am și plâns de ciudă și de teamă pentru asta. Nici nu am visat vreodată că am avut parte de atâtea abuzuri! Și poate termenul e prea dur, însă... nu mi se mai pare așa dacă mă gândesc la copilul care am fost astfel încât să-l pot auzi. Mi-a fost și încă îmi este teamă că poate a murit de tot între timp, sau o mai avea vreo răsuflare-două...Va trebui eliberat, hrănit, fixat limite sănătoase (că doar nu o să-l lași să conducă autobuzul!)...
Am mai înțeles că tocmai ce era să mă mai ucid o dată; din perspectiva că eu sunt cea care mi-am ucis dragostea ca să obțin dragoste. Da, iar fărâma sau poate chiar simulacrul de dragoste cu care am rămas este... este între a fost și nu va mai fi: bolnavă. M-am încrâncenat pe boală și era cât pe ce ca pentru un deget infectat să îmi tai toată mâna. (din nou!) Am aflat acum că există „operație”. Azi încep să știu. Și mâine... următoarea filă de carte se va dezvălui dacă eu sunt „aici” cu atenție, cu capul plecat, și dorința să aud, să aflu.

Dragostea oamenilor nu este perfectă. Am înțeles și eu asta, azi, în sfârșit! Doar Dumnezeu poate iubi „perfect”, necondiționat, sfânt. Iar eu, de multe ori L-am căutat pe Dumnezeu în oameni... Și L-am găsit și acolo aproape de fiecare dată, însă ceva nu era complet. Bănuiesc că eu mă așteptam de la oameni să fie dumnezei... și ei nu sunt. Ce povară trebuie că simțeau unii că le pun în spate!! Oamenii sunt minunați, mai vii sau mai puțin. Oamenii sunt pentru... a călători împreună. Un om cu inima vindecată, cum îmi doresc să ajung și eu, poate face alegeri cu adevărat libere; și atunci, alege, itinerarul, mijlocul de transport, programul de călătorie. Când vrei să pleci și știi unde, și de ce, și cum va fi și îți asumi toate cele ale călătoriei, probabil, pur și simplu, îți alegi un loc de pornire, privești în jur, îți alegi partenerul, partenerii de drum... unii se vor mai da jos din trenul tău, alții vor rămâne mai mult... unii vor urca poate fără ca tu să îi alegi (conștient, cel puțin). Cu un rost s-or fi urcând și ei în același tren cu tine; unii poate nu te vor zări din prima, nici tu pe ei, poate din a doua sau poate niciodată. Toți vor lăsa câte ceva în inima ta și tu în a lor, fie doar și o imagine fugară. Și despre ce lăsăm probabil că trebuie să ne îngrijim. Și asta nu îmi mai pare un efort auto-abuzator atâta vreme cât mă îngrijesc de mine mai întâi.

Cam asta „am citit” din carte... Carte(?) azi.
Vă îmbrățișez cu mare drag și o împăcare cu mine însămi, poate nu prea veselă,

N.N.