Am întâlnit pe site-ul „saccsiv’s weblog” o poveste cutremurătoare a unei viitoare mămici care are tare mult nevoie de ajutorul nostru, de rugăciune...
„Nu este o poveste, nu scriu pentru a demonstra ceva anume și nici pentru a dojeni pe cineva, scriu luând scrisul ca pe o eliberare, dar și ca pe o mărturie.
Poate ajută cuiva sau la ceva. Și mai este ceva: această experiență mi-a arătat cât de multe piedici ne punem singuri și cât de mult Îl limităm pe Dumnezeu după propriile noastre neputințe.
Sunt un om liber, extraordinar de liber, de împăcat cu sine, fericit. Și toate astea sunt un dar pentru care nu am făcut nimic ca să îl merit.
Sunt căsătorită de șapte ani și am decis să facem un copil. Nu am făcut avorturi, nu am avut alte sarcini. Am tot așteptat verdictul medicilor, îngăduința lor de a face un copil, din cauza afecțiunilor pe care le am.
Între timp am trăit tot felul de experiențe: o moarte clinică, vizite tot mai dese în departamentul de desocare. Am înțeles: nu am voie să iau niciun medicament, să mănânc 70% din alimente, să citesc toate etichetele produselor alimentare, să Îl rog pe Dumnezeu ca toți copacii să înflorească o singură zi și atât. Alergiile de toate felurile, modurile, durerile date de celelalte afecțiuni cam de aceeași natură îmi limitau drastic cam toate opțiunile de viață normală. Operațiile făcute pe viu, imposibilitatea administrării oricărui calmant, antivomitiv, toate păreau să mă condamne la o viață de om bolnav.
Nicidecum.
Părintele Steinhardt spune că în creștinism curajul este esențial. Să nu vă gândiți că s-a petrecut peste noapte.
Nu. Când am aflat toate diagnosticele, cea mai bună prietenă a mea, Tatiana, bolnavă fiind de cancer, m-a ajutat să văd altfel lucrurile și să realizez că Dumnezeu vede lucrurile diferit de noi oamenii.
Soțul meu își dorea foarte mult un copil, așa că am redus orice tratament antihistaminic, de la 16 pastile pe zi, la una singură. Bebele trebuia să vină în condiții sigure.
Pe 6 decembrie am știu ca bebele meu a luat viață.
Am așteptat două săptămâni și mi-am făcut teste, dar au ieșit negative. Doctorii au spus că nu sunt. Eu știam ca sunt. Simțeam.
Am răcit între timp și a trebuit să fac radiografie, deși știam că am bebe, dar testele... Așa că m-am supus, am făcut radiografia, dar nu am luat antibiotic.
Am mai făcut un test și a ieșit pozitiv.
Am fost foarte fericiți.
Am reușit să găsesc un doctor extraordinar, deosebit, care a înțeles dorința noastră de a avea un copil. Mi-a spus însă calm: „Știți că s-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl faceți în viața dumneavoastră”.
Am spus că da, dar merg înainte. Dumnezeu cu mila.
Cum nu puteam rata nimic, am și sarcină toxică, vomit în fiecare zi de mai multe ori. Apa și pâinea prăjită sunt cele mai bune alimente. Sper să nu slăbesc sub 40 de kg.
Am făcut prima ecografie și i-am văzut inimioara. Am început să plâng. Era cel mai frumos copil din lume, deși era doar o inimioară, nici mânuțele și nici piciorușele nu erau complet formate.
Plină de entuziasm mi-am făcut toate analizele, însă cele care se refereau la afecțiunile mele erau mult mai rele ca înainte.
Nu renunț.
Cu greu am găsit un notar în fața căruia să dau declarația notarială prin care mi-am asumat riscul de deces în timpul sarcinii și la naștere.
Le spunem celor din familie despre copil. Soacra mea a uitat numărul avorturilor făcute și altceva decât urări să mă duc pe lumea cealaltă, nu primesc. Așa e ea, nu o băgăm în seamă.
Tata mă întreabă dacă vom mai avea bani să îi întreținem și pe ei, iar mama îmi spune să avortez.
Surorile mele și prietenii se bucură foarte mult și mă sprijină.
Pe 1 martie primim „mărțișorul”: soțul meu este șomer.
Mama își reînnoiește propunerea de a face avort.
Îi spun să plece, pentru că nu răspund de reacțiile mele.
Am refuzat să fac testul pentru sindromul Down, dar dacă așa trebuie, așa trebuie, așa că l-am făcut și pe acela. Dumnezeu mi-a dat un copil sănătos.
La ecografia morfofetală îl iau și pe soțul meu.
Ne uităm amândoi și vedem pe cel mai frumos copil din lume, cu un teribil chef de joacă, înotând și mișcându-se de colo colo.
Speram să fie fetiță, dar… Dumnezeu a vrut să fie un băiețel sănătos și neastâmpărat.
Suntem foarte fericiți, chiar dacă nu pot mânca pentru că vomit de la sarcina toxică, iar la ce poftesc, poftesc degeaba, pentru că are histamină și sunt alergică.
În urmă cu doi ani am făcut o operație de apendicită, am făcut moarte clinică din cauza anesteziei. La firele care se resorb, am făcut reacție de respingere, iar ele s-au cantonat undeva sub piele, pe traiectul unui nerv. Acum uterul a crescut și presează zilnic pe acele fire, și implicit pe nerv.
În noaptea de Înviere stăteam ghemuită de durere și amețită de nemâncare, sub icoanele Mântuitorului și ale Fecioarei Maria. O femeie m-a rugat să trec pe băncuță, dar nu am vrut… în acel moment am simțit ca un fluturaș. Am zis ca e de la nemâncare, dar aripioarele fluturașului meu băteau tot mai des în burtică. Pentru prima dată puiul meu își făcea simțită prezența. De fericire îmi venea să râd și să plâng. I-am luat mâna soțului meu și am așezat-o pe burtică. Era fericit.
Ne-am împărtășit plini de bucurie și mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru puiuțul pe care ni l-a dăruit.
Continui lupta, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi la capătul căreia ajung, pentru puterea pe care mi-o dă și ignor „șansele sigure” de a muri.
Știu că e o luptă grea, că s-ar putea să nu câștig, dar e frumos, e o stare de fericire, o stare binecuvântată, un dar de la Dumnezeu, pe care nu îl merit.
Nicoleta
Doamne ajută!”
