Draga mea Maică,
Azi e ziua mea și eram așa... într-o stare cam ...”apoasă”, mai că-mi dădeau lacrimile de mila mea: că ce singură sunt eu și uitată de toți (una din hibele mele este taman asta-că nu țin minte zilele de naștere ale altora!) că nu e nimeni să mă mângâie pe cap, să mă țină de mână, să-mi facă un masaj - mă doare spatele îngrozitor - că nu însemn nimic pentru nimeni - în afară de copiii mei, care m-au așteptat cu masa pusă și o felicitare și un card pe care pot să-mi iau cafea o săptămână la cafeneaua preferată! - cei de la care așteptam un semn nu l-au dat!... și dacă mă pun sub reflector ar suna cam așa: cum NU primesc eu telefoanele, felicitările, cadourile, ATENȚIA pe care micuțul meu „EU” (care numai mic nu e, ci umple toată sfera preocupărilor mele!) le merită și le așteaptă, după care tânjește!!! Da pe lângă „eul” ăsta mic și plângăcios mai e un „eu” care se uită la celălalt și face cam: uuuuf, iar începe și mi-l ia de mână pe plângăreț și-l duce la Domnul și-I spune: uite, e tristă și obosită, și o dor toate, și o doare mai ales inima de singurătate și de dor, dor de mângâiere și tandrețe și... atingere ,atingerea aceea a inimilor după care tânjește și din care a gustat de câteva ori și apoi a încercat să le fabrice ea - momentele acelea - să le forțeze, să le pretindă de la alții, fără pic de delicatețe sau răbdare, sau gând pentru celălalt-de la care cerea doar pentru ea. Dă-i Tu Doamne să vadă cum e cu cerutul și primitul ăsta, cum arată locul ăla, cum se „aude” acolo, cum „se vede” celalalt acolo. Și mi-a dat!!! Nici unul din prieteni - sau din cei care înseamnă ceva pentru mine - n-a dat nici un semn de viață azi! Or fi uitat, așa cum uit și eu .(dar Maică, trebuie să-ți spun, să recunosc că oamenii aceștia „înseamnă ceva” pentru mine, pentru că... EU aștept tot timpul ceva de la ei, NU pentru că eu am ceva să le dăruiesc LOR, ci ei ar trebui să-mi dea MIE-asta este felul în care Eul meu plin de pretenții se raportează la alții, felul lui spontan de a re-acționa la tot ce vine spre el). Ah, da, și cum mi-a dat Domnul să gust iar... din prăjitura adevărată - și nu din cea închipuită de mine?? M-a sunat cineva pe care n-aș putea s-o numesc prietenă, de-a lungul anilor au fost între noi multe ciocniri, și relația cu ea a trezit în mine de nenumărate ori stări și sentimente și gânduri de care nu sunt de loc mândră. Deci aș putea s-o trec în categoria „vrăjmaș” - cei pentru care mulțumim Domnului că ni dă, pentru că ne învață multe! Și mă sună acest „vrăjmaș” azi, să-mi ureze la mulți ani, și să-mi spună că mă iubește, că au fost momente când a primit de la mine mângâiere - unul din aceste momente a fost acum câteva zile când m-a sunat plângând și eu i-am cerut Domnului în timp ce o ascultam: „Doamne ajut-o prin mine pe femeia aceasta, folosește-te de mine cum vrei Tu ca să ajungi la ea”. Și chiar asta s-a întâmplat, și inima ei și a mea au fost umplute de Bucurie, în ciuda tristeții cuvintelor vorbite - care descriau o „realitate” descurajantă! Și am înțeles (iarăși!. nu e prima oară) că această Iubire după care tânjim cu toții nu e deloc ca cea din visele noastre - romantice sau de altă natură, că această comuniune cu altul - după care tânjim, vine în ciuda nepotrivirilor sau conflictelor, sau antipatiilor,p entru că ea este în Domnul și ea nu e împiedicată de toate aceste „sentimentalisme” ale noastre pentru că e Adevărată, este Reală!!! Nu ca și sentimentalismele noastre, visele noastre, pretențiile noastre, care sunt toate iluzii! Cum poate Ego-ul nostru bietul, să știe și să ceară ce are nevoie cu adevărat? El nu cere decât zorzonele care să-l facă să arate mai draguț, mai fardat, mai... înalt, mai zvelt, mai atrăgător, mai seducător... artificii care cer atenție, care cer admirație, care cer, cer, cer, fără să Dea nimic altuia.
Ce voiam să spun este că acele câteva minute de vorbă cu acest „vrăjmaș”, minute iarăși pline de ...prezență! Pline! Au dat un șut micuțului meu Ego din locul lui cel umezit de lacrimi! Păi da, pentru că Adevărul nu poate împărți același loc cu iluzia, cu minciuna!
Da, Maica mea iubită, învăț și eu încet, încet să nu mai judec, să nu mă mai pedepsesc, ci să-l iau de mână pe acest „eu”, să-i iau bățul cu care se tot lovește singur, și să-l duc la Domnul și apoi Domnul le potrivește El pe toate! Așa că asta a fost cadoul de ziua mea! Și apoi, ca prăjitură!, am primit e-mailurile tale draga mea dragă Măicuță, unul ca răspuns la un mesaj mai vechi al meu, al doilea doar ca să mă întrebi ce mai fac și să-mi spui că mă aștepți și mă cauți! M-au umplut de bucurie vorbele astea, că sunt „așteptată și căutată” de parcă veneau de la Domnul, și de la EL vin, întâlnirea noastră e în EL și lucrurile pe care le trăiesc, pe care mi le dăruiește, trebuie puse în cuvinte, în semn de recunoștință față de El, că altfel se pierd în forfota și gălăgia din capul meu și din viața mea! Și cu cine să le pun în vorbe dacă nu cu tine Maica mea cea dragă??? Știu că mă porți în rugăciune, pe mine și pe noi toți, dar e așa de bine să primești asemenea cuvinte „anume” pentru tine!
Și e din ce în ce mai bine și mai ușor, chiar dacă vrăjmașul mai îmi spune că nu fac destul(e), că sunt leneșă, și câte altele, dar cu toate lucrurile de ocară și rușine pe care le văd și eu în mine, alerg cu bucurie și nerăbdare la Domnul, ca un copil care a căzut într-o băltoacă și cere să fie schimbat. Și când nu fac asta, ci mă încearcă mânie, sau invidie, sau deznădejde, sau tristețe, știu că toate au de-a face cu Ego-ul cel rănit și bolnav, care iar a luat bățul și-și dă singur bătaie!
Dar Maică, uite, unul din motivele pentru care mă „judec” este că nu sunt în stare -că aș găsi timp-să citesc Scriptura, măcar puțin, sau psalmii - îmi plac așa de mult - sau măcar să stau un fața icoanei Domnului fără să-I spun nimic! Vorbesc eu așa cu El în timpul zilei, vorbit... așa și fără prea multe vorbe, arătatul acesta Lui, uneori vine de la sine, alteori cu mare efort și amorțeală, o arăt și pe aia, sau indiferența, sau plictiseala - tot din astea pe care-ți vine să le mături sub covor, dar mi se pare că nu fac „destul” pentru că nu fac ce „se cere”, dar într-un fel și inima mea o cere - cuvintele sunt puternice - din psalmi, sau Scriptură, de ce nu mă pun în cuvintele astea, de ce nu vreau să mă curețe, să mă întărească, e de parcă aștept să mi se dea câte un „dar” din când în când și între timp eu cum arăt recunoștința mea, cum nu risipesc darul?
 
Îți mulțumesc Maica mea că mi-ai observat lipsa și că mi-ai trimis vorba, au fost o mângăere pentru mine cuvintele și grija ta,
Cu dragoste,
CC