Maica mea, cred că acum abia încep să înțeleg cum e cu recunoașterea și acceptarea faptului că păcătuiesc.
Am citit din cartea Sufletul meu, temnița mea... După ce citisem în carte, rămăsesem cu întrebarea, am întrebarea de fapt de multă vreme, că nu înțelegeam cum adică să accept că păcătuiesc. Nu înțelegeam diferența între a recunoaște că păcătuiesc și a accepta acest lucru despre mine. Că de recunoscut, îmi e relativ ușor. Și am înțeles ce înseamnă să-L întreb pe Dumnezeu. Și am înțeles ce înseamnă să răspundă. Răspunsul vine prin situațiile în care sunt ispitită (exact așa cum mi-a zis Avva). Am simțit ce înseamnă să accept. Înseamnă să mă doară. Înseamnă să nu mai fie colțișorul acela din mine de care nu știe nimeni, în care mă ascund, dând vina pe circumstanțe. Să văd faptul că pot exista în mine lucruri atât de urâte și să accept asta, să nu „mă fac” că nu sunt ale mele...
Îmi dau seama că nu pot explica prea multe. Dar am trăit atât de profund această realitate și am simțit o recunoștință atât de puternică după aceea...
Să vă întoarceți cu bine.
Drum bun,
Cr