Ni se cere să trăim!

Versiune tiparTrimite unui prieten

...Eu nu cred că Dumnezeu așteaptă să iertăm. Citim la sesiunea a 7-a din Seminar că noi nu putem ierta. Și e uimitor că facem aproape tot Seminarul și ne căznim să iertăm, să înghițim ceva magic care să reseteze sufletul nostru, ca să descoperim... asta. Dar noi nu putem nimic și nu ni se cere. Cred că ni se cere prezență, atâta tot. Doamne, vezi-mă, Doamne, uite ce gândesc, Doamne îmi vine să-i zic..., să-i fac..., uite ce simt, uite ce mi-a făcut!!! Ni se cere să trăim, să nu mai aruncăm toate relele în debara ca să ne prefacem că avem o casă impecabilă (cum fac io...).

Mulți ani am stat cu spaima că Domnul o să „mi-o plătească” de n-o să mă văd. Și n-a făcut-o, dimpotrivă. Și mi-a fost frică să trăiesc, să mă bucur, să mă hrănesc ca să nu îmi crească „datoria”. Până într-o zi când m-am simțit iubită și răsfățată. Și uneori chiar mă alint, primind totul cu lăcomie și cu bucurie, fără să dau în schimb ceea ce mi se părea că așteaptă Domnul de la mine: 37 de gânduri bune, 3 acatiste, 2 paraclise, 1 catismă, 50 de metanii, 25 de binecuvântări, 12 gânduri de pocăință etc.

Cel mai mult m-a ușurat gândul că nu Domnul are nevoie de gândul meu la El, de rugăciunile mele schiloade, de participarea mea plictisită la Sf. Liturghie, ci EU. Mie dacă nu mă rog îmi e rău, eu sunt tulburată, eu mă chinui, eu mă încâlcesc. Dacă nu mă hrănesc sunt „varză”. Și sunt momente în care aleg să nu alerg la Domnul, să nu stau de vorbă cu El și fac de capul meu. Pe „chelea mea” o fac însă.
Da

am furat pur și simplu acest fragment dintr-un dialog ajuns la mine. Mulțumesc mult cui l-a scris și Îl rog pe Domnul să vă fie de folos.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar