Bună. Și eu mai trăiesc, pe jumătate sub anestezie. Mi-e greu să-mi privesc durerea în față. Prefer să stau în mijlocul ei și să mă identific cu ea. Deși sunt conștientă de inutilitatea tuturor schemelor, mă simt ispitită să recurg din nou la ele, mai ales când mi se pare că situația e critică.

Neidentificarea cere timp și efort. Cere jertfa de a face ce știi că ai putea alege să faci - fără să despici firul în 44. Făcând ce e de făcut când îți e bine, vei ajunge să faci și în crize.
Schemele sunt utile! Ne asigură nefericirea atât de familiară. Ne e greu să trăim o stare de bine. Personal, mi se părea ciudat să nu mai sufăr, să nu mai am vălmășagul acela de gânduri până la epuizare, să mă odihnesc, atât cât mi-a fost dat să o fac. Atât de anapoda ajunsesem.

Încă mi se pare o prostie să vorbesc cu Dumnezeu, pentru că nu cunosc pe nimeni din afară care să facă acest lucru.

Ba cunoști! Iar dacă insiști, întreabă-ne ”Băi, care dintre voi, ăștia de pe grup, faceți asta? Și cum faceți?!” Cred că ți se va răspunde!

Dorința mea de a mă integra în societate cu orice preț mă împiedică să comunic cu adevărat cu El.

Cât timp încă mai crezi că există o ”societate” în care merită să te integrezi în felul pe care îl bănuiesc, nu știu dacă vei putea asimila ”prostiile” astea...
Suntem o societate de anesteziați, de mascați sub a căror mască urlă sufletul nostru după adevăr. Doar că, decât să îl ascultăm, îi închidem gura cu anestezice, fie acestea TV, Internet, discotecă, alcool, droguri, muncă pe brânci etc, fiecare după cum a văzut că prinde...

Rugați-vă pentru mine.

Doamne, miluiește-o pe X! Dăruiește-i să Te guste măcar atât cât să nu mai vrea să o ia tot pe ”acolo”. Și fie că vrea, fie că nu vrea, dăruiește-i să se bucure și să Te cunoască pe Tine, Cel adevărat!