Dacă mă încumet să mă întorc înăuntru și să stau câteva clipe așa, simțindu-mi oasele, organele dinlăuntru, mintea neastâmpărată ca o muscă care nu-și găsește locul, trăiesc senzația unei materii difuze, în care nu știu, nu pot să am cunoștința și stăpânirea asupra membrelor mele: asupra gurii, asupra ochilor, asupra capului. La rugăciune mi se întâmplă adesea să mă încerce, dar la intensitate mai scăzută starea asta de căutare a gurii mele, a organului intern care murmură cuvintele rugăciunii. De unde le scoate? De unde se aude, că înăuntru e gol?

Observ că sunt foarte la început și că știu extrem de puține despre viață în sine, ca mod de existență și trăire zilnică. Și asta pentru că ani întregi nu am trăit decât în virtutea unor scheme, care nu sunt altceva decât niște înghețări ale vieții interioare, ale minții, deci implicit ale dezvoltării și maturizării normale și naturale. Mă gândeam zilele trecute că majoritatea oamenilor se maturizează când nici nu știu, nici nu se preocupă de asta și se trezesc maturi și buni manageri peste viața lor, peste puterile lor interioare sau cel puțin așa îmi apar mie. Sau într-un cuplu, oamenii învață să crească împreună, un cuvânt spus la întâmplare într-o dimineață când cei doi se trezesc împreună poate să activeze în celălalt o anumită idee, gând, manifestare benefică. Pentru că acela are pianul acordat. Mie nu mi s-a putut întâmpla lucrul ăsta pentru că pianul meu nu era acordat. Chiar dacă celălalt ar fi fost maestru la cântat la pian, clapele mele erau mute. Și clapele mele țipau mute ca într-un coșmar la atingerile celuilalt. Nu mă puteam înduioșa, nu puteam plânge și apoi râde, nu puteam simți cu toată ființa, nu puteam trăi. Văd asta și la mama mea, această neputință cumplită, acest handicap groaznic, înfricoșător instalator al morții.
Cât de greu e acum când se dezmorțesc toate cele. E o stângăcie cumplită în toate ale mele, o bătălie pe viață și pe moarte. Și sunt atâtea interdicții: nu te întâlni cu x, nu intra pe messenger ca să nu te vadă y și să nu intre în vorbă cu tine și să îți activezi patimile / schemele de care tu vrei de fapt să scapi, ai grijă ce zici, gura e tare păcătoasă și știi că îți place să vorbești mult (în asta văd și frica mea de a păcătui) etc., etc. „Interdicțiile” vieții duhovnicești care ar trebui îmbrățișate cu drag ca un leac de bun preț se îmbină cu cele ale minții bolnave, codependente, și nu mai știu care suferință e atunci cauzată de codependență (că am zis poate ce nu trebuia; ce nu trebuia = ceea ce l-a supărat pe celălalt) sau e durerea cea bună, semnul nașterii de sus.
Una din senzațiile cele mai acute din adâncul meu este o lărgime, un vid, de aceea nu știu cum de nu „văd” „de unde” mă enervez, sau de unde scot un cuvânt bun, cum arăt eu de fapt nu știu. Când încep să povestesc ceva, sunt ca o mașină care își propune să urce un mic deal și rămâne fără benzină la jumătatea drumului, și alunecă cu spatele în jos, la vale. De ce oare? N-am forța să asum o părere, un discurs, sau cel puțin nu demn și matur (că am mai avut tot felul de discursuri pe la cenaclu sau facultate dar, ori cu inima până în gât și tremurând, ori din slavă deșartă, trăind pentru celălalt care vrea să mă vadă deșteaptă, și astfel luam puterea din asta).

Tocmai a venit mama de la serviciu. Fără să se descalțe și fără să se dezbrace, începe să se „desfășoare”, haotic ca de obicei. Vorbește fără să se adreseze nicicui, același ton deznădăjduit, a scăpat și un „mi-e silă câteodată de mine”... De aici mi s-a blocat mie simțul auzului (mi-amintesc când am fost la psiholog acum câteva luni nu am desenat mâini și urechi omului pe care m-a pus să îl desenez). Am devenit închisă, autistă aproape, de frica aceea că pe acolo pot intra lucruri care îmi pot face rău, care mă pot face să sufăr. Și mama are aceeași probleme, nu mai aude pur și simplu. Dar auzul ăsta legat de înțelegere ni l-am pierdut. Auzul ăsta care te face să AUZI și să ASCULȚI cuvintele părintelui duhovnic, ținându-le departe de filtrul propriilor tale păreri și interpretări. O, de-aș recupera auzul ăsta curat, spălat, nou, ca să îl pot auzi cum trebuie pe aproapele meu. Să îl pot auzi și vedea prin Chipul lui Hristos care este în mine. Doamne, dă-mi asta!

Maică, v-am auzit la o conferință că ați spus la un moment dat că dacă nu s-ar fi întâlnit cele două semincioare anume – a tatălui și a mamei – nu v-ați mai fi născut dumneavoastră, maica Siluana, ci o alta. Și că asta e dar... Sincer vă spun că după ce am auzit cuvântul ăsta, primul gând care mi-a venit a fost: „așa... și?”. N-aș mai fi fost eu, Ioana, și ce? M-ar fi făcut asta să sufăr în vreun fel? Doar eu nu știam că trebuie „să fiu”, nu? Deci dacă n-aș fi existat, n-aș fi știut asta, și asta era planul Domnului, ar fi fost alta în loc și cu asta basta. Eu atâta înțeleg, dar poate greșesc, poate mai e alt înțeles. Care, Maică?
Am simțit azi tainic, parcă simțământ adus de Maica Domnului, că întrebările multe care îmi vin în minte și care apoi sunt însoțite de gândul „atât mai am de știut, atât mai am de întrebat”, împiedică venirea răspunsurilor în mine de la Hristos. Dar totuși eu știu că e bine să pui întrebări. Ce e adevărat și ce e exagerat aici?

Vă mulțumesc pentru timpul dumneavoastră și pentru rugăciune,
Ioana