”Liturghia fiecărui creștin ca jertfire lăuntrică, se săvârșește printr-o oferire de sine lui Hristos Cel aflat în inima noastră ca într-un altar. Ne oferim pe noi înșine, întreaga noastră ființă, cu toate ale sale: gânduri, simțiri, sentimente, dorințe, nevoi, temeri, patimi și dureri, chemându-L ca să le prefacă, să le transforme cu harul Său, în „ale Sale”. Cum învață Sfântul Marcu Ascetul, liturghia jertfei lăuntrice săvârșită de preoția noastră universală nu presupune renunțarea la viața noastră în această lume, ci doar să I-o închinăm cu totul lui Hristos. Pe aici vine vindecarea după care tânjește inima noastră și care nu este altceva decât sfințirea, îndumnezeirea pentru care am fost aduși la existentă.”

Este aceasta o mare mare, mare taină…să afli care este scopul vieții tale, să îți închini viața lui Hristos… să faci totul în Numele Lui, cu ajutorul Lui, și de fapt este esența viețuirii noastre aici pe pământ, căci viața nu e făcută numai să fie trăită. Nu mai știu cine și unde spunea aceasta, dar mi-a rămas în cap: viața noastră nu e a noastră, noi nu suntem ai noștri, ”ale Tale dintru ale Tale”… Poate de aceea vindecarea este un proces continuu, pentru că îndumnezeirea este un proces continuu ce are loc în fiecare clipă. Cred cu tărie că pacea lăuntrică vine din această înțelegere a faptului că indiferent unde și cum viețuim trebuie să raportăm întreaga noastră viață prin tot ce facem, trăim, gândim, suferim, la Hristos, doctorul sufletelor și al trupurilor… nu la oameni, să înțelegem că nu noi facem, nu noi hotărâm, nu noi acționăm într-un fel sau altul, ci El este cu noi mereu, El ne face să fim într-un fel sau altul. Și aceasta este șansa noastră de vindecare. Altfel, deși El stă lângă noi, noi nu Îl vedem pentru că suntem orbiți de egoismul nostru…

”Recunoașteți înaintea Domnului că nu puteți ierta și rugați-L să o facă El în inima dumneavoastră. Binecuvântați-i pe toți cei care vă vin în minte.”

...recunosc, Doamne, da, recunosc…

Binecuvintează, Doamne, pe toți cei pe care i-am rănit, i-am urât, i-am clevetit, i-am vorbit de rău, i-am judecat, i-am făcut să sufere, pe toți cei care mă urăsc, mă clevetesc, mă bârfesc! Ajută-mi, Doamne, să mă curăț de tot răul! Că zice și la Sfânta Evanghelie ”până ce nu vă veți face precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”…

”Acceptați suferința și binecuvântați pe Dumnezeu în ea până ce-i veți înțelege sensul și rolul pe care l-a avut în viața și devenirea dumneavoastră. Nu uitați, scopul final al vieții este îndumnezeirea și viața în bucuria dumnezeiască. Așezați întreaga experiență în această perspectivă. Evenimentele nu se mai pot schimba, răul nu mai poate fi înlăturat, dar poate fi trăit așa cum ne învață Dumnezeu, ca să fim liberi de consecințele lui ucigătoare. Oferiți această suferință lui Dumnezeu ca s-o binecuvânteze și s-o prefacă în mângâiere, bucurie sau pace sufletească, după mare mila Lui.”

Cred că pentru mine aceste suferințe ale sufletului de-a lungul vieții au fost ”dăruite” de Domnul spre îndreptare, spre propria cunoaștere, spre vindecare, spre maturizare sufletească, pentru că numai așa cred că a găsit El de cuviință să mă ajute, pentru că altfel nu aș fi priceput… așa cred…pentru că sunt un om tare tare încăpățânat, în cele rele. Cred că din aceste suferințe și prin ele, m-am văzut cum sunt cu adevărat, cât de tare am greșit, și nu eram conștientă de greșeală și m-a lăsat Domnul, și când nu am mai putut, atunci a intervenit. Și, da, așa este: ”Evenimentele nu se mai pot schimba, răul nu mai poate fi înlăturat, dar poate fi trăit așa cum ne învață Dumnezeu, ca să fim liberi de consecințele lui ucigătoare.”. Nu pot trece mai departe decât iertând, dar și primind iertare de la cei cărora le-am greșit, și dacă nu pot mă va ajuta Domnul, dar doar așa prin iertare NU PRIN UITARE…

Am înțeles și am acceptat că sunt un om slab în fața păcatului, a ispitelor, a încercărilor, un om neputincios, un om fricos și, recunoscând toate acestea, nu mi-a rămas nimic altceva decât să Îi cer ajutorul Lui, spre vindecare și izbăvire. Am înțeles că nimic sunt fără El, numai mila și harul Lui pot aduce pace, împăcarea mea cu mine.

”Tot ce am refuzat să conștientizăm și să spunem lui Dumnezeu, nouă înșine și celor din jurul nostru, s-a „întrupat” în noi și se „strigă” sub formă de dureri sau chiar boli grave. Așadar, să percepem acum aceste semne pe care rugăciunea încearcă să ni le aducă în conștiință și să le acceptăm. Tot ce se află în subconștientul nostru și ne chinuie nu sunt decât dureri netrăite până la capăt, suferințe îngropate în uitare, înăbușite în negare, pentru că nu puteau fi trăite fără puterea și prezența lui Dumnezeu.”

…din păcate așa este… au fost suferințe vechi, ca și copil, îngropate în uitare și negate din teama că se poate muri de atâta durere, dacă le-aș fi trăit singură până la capăt fără Domnul… dar pe atunci eram în întuneric și mult timp am fost. Dar și mai târziu când Îl cunoscusem refuzam să dau drumul la durere, îmi era frică de acea cutie a Pandorei din sufletul meu…

”Accept că mi s-a întâmplat acest lucru și că asta m-a făcut să sufăr!”

…da, Doamne, accept, pentru că este un adevăr… așa a fost… nu mai poate fi schimbat… numai durerea să se vindece… și pentru asta să mă ajuți Tu… e foarte adevărat acest aspect… că eu nu pot să iert până la capăt, să accept până la capăt anumite lucruri, de aceea numai Domnul poate veni și ajuta la restul. Trebuie multă sinceritate în primul rând cu mine în a recunoaște această neputință personală a neiertării totale…

”Iertarea și vindecarea rănilor noastre le lucrează Dumnezeu în noi. A noastră este lucrarea chemării și primirii Lui și credința că numai El poate să facă această prefacere a durerii noastre în bucurie și mângâiere. Prefacerea o va lucra Dumnezeu Duhul Sfânt la chemarea noastră formulată în Binecuvântarea poruncită de Domnul. El ne-a cerut să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, pe cei ce ne fac rău. În această poruncă este și lucrează Duhul Sfânt, este și lucrează și ne vindecă și ne sfințește Dumnezeu. Așadar, acum Îl vom binecuvânta pe Dumnezeu rugându-L să binecuvânteze toate cele pe care I le oferim spre vindecare. Aceasta este jertfa bineplăcută lui Dumnezeu și prin ea intrăm în Bucuria Lui Sfântă pe care nu o poate lua nimeni de la noi.”

Da, așa este, numai Dumnezeu chemat de noi poate aduce iertarea și vindecarea rănilor, și apoi, în final, bucuria vindecării. Ajută-mi, Doamne! Aș vrea să mă ”spele” Domnul de toate mizeriile mele ascunse și tăinuite și să devin mai albă decât zăpada (nu cea din poveste!)... ”Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți /Spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”. Am nădejde că voi deveni și eu un om normal cândva, sincer și cinstit și curat… prin mila Lui…

”Treptat, ea va deveni o atitudine permanentă, o lucrare fără de sfârșit, un stil de viață. Încet, încet, toate rănile trecutului se vor vindeca și vor fi transformate în semne ale lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în noi. Dar, deși necazurile și suferințele noastre nu vor mai fi aceleași, ele nu vor înceta cât vom fi pe acest pământ. De aceea, întreaga noastră viață va fi o neîntreruptă liturghie a iubirii aproapelui ca iertare. Menținerea în bucuria care nu se ia de la noi orice ni s-ar întâmpla, va fi semnul acestei neîntrerupte împreună lucrări cu Dumnezeul Cel Viu!”

Am nădejde că va veni vindecare și pentru mine și că voi reuși cu mila Lui ca ”întreaga viață va fi o neîntreruptă liturghie a iubirii aproapelui ca iertare.”. Abia acum încep și eu acest drum, acest urcuș către mine însămi și către aproapele… Dă-mi, Doamne, curaj, putere și înțelepciune și fii lângă mine!

Cred că cineva, ca să poată avea această liturghie ca stil de viață, trebuie să fie foarte treaz la tot ce se întâmplă cu el însuși, să nu lase nimic trecut cu vederea chiar dacă pare fără importanță, căci cele mici se adună și devin mari… și atunci e mult mai greu…

Personal, dau slavă lui Dumnezeu că am parcurs acest Seminar. E adevărat, chinuit, dar totuși parcurs… În iarnă am avut o stare de rău absolut, pentru că au ieșit la iveală multe dureri care credeam că se vindecaseră, dar erau doar uitate, și atunci am rămas așa cu ele… era și Crăciunul…și eu eram în iad… nicio bucurie în suflet, o imensă deznădejde, dezamăgire…

Acuma însă înțeleg că Domnul a îngăduit toate spre întărire, spre trezire, spre o trăire autentică a durerii, așa, în totalitate, spre vederea propriilor greșeli, spre întoarcerea pe Cale…

SLAVĂ ȚIE, DOAMNE, PENTRU TOATE!

Dacă ne silim să trăim liturgic, atunci și Sfânta Liturghie o trăim la măsurile la care trebuie s-o trăim…

Dă DOAMNE!

Cea mai însemnată urare pe care o poate face cineva este aceasta: „Duhul Sfânt să vină peste noi și puterea Celui preaînalt să ne umbrească”, așa cum s-a întâmplat cu Maica Domnului, cu Preasfânta Fecioară Maria la Buna Vestire și ca „același Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieții noastre”. Deci, nu numai în cuprinsul unui timp limitat cât ține o Sfântă Liturghie, ci în toate zilele vieții noastre și toată viața noastră, chiar și viața de studiu, chiar și viața de îndatoriri sociale trebuie să fie un fel de liturghie după Liturghie, trebuie să fie un fel de strădanie de a aduce pe Dumnezeu, pe Domnul Hristos, în mijlocul nostru, cum se spune la Sfânta Liturghie când slujesc mai mulți preoți și când se îmbrățișează și zic: „Hristos în mijlocul nostru” și celălalt: ”Este și va fi”, și primul iarăși: ”Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”, iar al doilea: ”Amin”.

Doamne, Doamne cât de frumoase sunt aceste cuvinte. Este și va fi… Ajută-mi, Doamne, să mă străduiesc și eu după putință să fac lucrul cel bun, să pun începutul cel bun…

Că unde nu este preamărirea lui Dumnezeu, acolo nu este nici liturghie, pentru că nu este Ortodoxie. Dumnezeu să ne ajute!

AMIN, AMIN, AMIN

Mulțumesc din suflet (așa bolnav cum este, dar plin de nădejde că va veni și vindecarea și bucuria!), Maică, pentru TOT!

M., aceeași și parcă totuși un pic alta