Sărut mâna, Maică!
Vreau să vă spun că eu mă bucur pentru cum trăiți, între bombardamente de tot felul. Nu mi-e milă, dimpotrivă simt o „invidie sfântă” dacă se poate spune așa, nu pentru faptul că nu fac și eu la fel, ci pentru că pe „tarlaua mea” greu mă descurc, nu sunt în stare de nimic; mă tot împotmolesc, zi de zi îmi descopăr alte slăbiciuni, alte neputințe. Mi-e și frică să mă gândesc ce voi face într-o eventuală clipă grea, care pare a fi inevitabilă!? Parcă sunt într-o cameră, din când în când deschid fereastra să mă mângâie razele soarelui apoi o trântesc la loc și rămân în starea mea obișnuită gândindu-mă mereu ce e răbdarea și altele... Dar tot am făcut un progres, am găsit răspunsul la toate întrebările mele: „așa vrea El”. Lucrul acesta mă odihnește! Chiar într-o zi plângeam „de mama focului” pentru un necaz, nu vedeam ieșirea, și curios lucru mă întrebam eu însămi: „de unde atâta liniște în mine, plâng și totuși sunt atât de liniștită în sufletul meu?”. M-am gândit că, dacă-L chemi pe Domnul în viața ta nu te mai doare, nici ce a fost, nici ce este, nici ce vine. De ce să mă tem dacă E cu mine? De unde știu (că te poți și înșela)? Dispare frica, tot mai mult și tot mai mult. Fie ce vrea El! Așa că, dragă Maică, eu mă bucur pentru ce ne trimite Domnul prin slujitorii lui. După cum vezi fac eforturi mari să nu te laud, pentru că știu că și critica și lauda e păcat. Doamne, ferește-ne de lauda omenească! „Rugăciunea, nu uita rugăciunea”, cum ne învață cineva. Acum vreau să vă mai spun ceva: odată v-am pus și eu unele întrebări de care mai târziu mi-a fost jenă.
De exemplu, de ce e Dumnezeu așa de „altfel” în Vechiul Testament decât în Noul? Acum citesc cu multă plăcere despre Avraam și Moise și toți proorocii și-mi vine să plâng la gândul (pare curios) „ce mult i-a iubit Dumnezeu, ce mult a iubit Dumnezeu omul! Dă Doamne la cât mai mulți înțelegerea cea bună!”
Știți de ce nu ne dă Domnul înțelegerea Lui? Vă spun eu o variantă, că pot fi multe: Dacă inima nu e curată nu ne e de folos, duce la mândrie. Dacă începe să se curețe de invidie, de ură, dacă începe să simtă mila, atunci e spre zidire. Deci, tot din iubire pentru noi face Dumnezeu multe, chiar toate.
Doamne ajută! Acum cred că a fost „fereastra deschisă” (de care vă spuneam). Mă retrag și-mi plâng mai departe starea de „om”, poate în devenire!
Să vă mângâie Cel care știe cum, nu oamenii! Amin!
Cu drag, Maria
Marie, Marie,
Poți să mă lauzi fără teamă, că eu știu că nu eu fac ce e bun în ce fac. Și să dea Bunul Dumnezeu ca orice laudă adusă oricui, să fie a Lui, Singurul Bun și Binefăcător.
Ei, desigur, slava deșartă mă ispitește cu putere când mă consider sluga Lui cea bună și credincioasă din cauza bucuriei pe care nu o ia nimeni de la mine, dar tot El mă trezește șoptindu-mi că până și pe Sfinții Apostoli i-a învățat să se considere „slugi netrebnice”, făcând cele ce le cerea și pentru care le dădea puterea Sa. Ei, și dacă mai aflu, cu mila Lui, măcar bunul simț necesar să nu mă compar cu Apostolii, scap cu bine și din asta! Și rămân cu recunoștința pentru cuvântul tău mângâietor și cu rugăciunea ca Domnul să-ți dea înmiit mai mult tot ce invidiezi curat la mine!
Și încă, îți mulțumesc pentru creșterea ta tăcută și discretă, dar atât de evidentă acum când îmi mărturisești despre odihna Lui, care nu mai dispare în tulburările vremii și firii celor stricate! DA, iată cum lucrează Domnul! Și încă n-a isprăvit!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana