Sărut mâna, Măicuță!
Sunt conștientă că nu sunt serioasă pentru că am amânat atâta timp seminarul. Cred că au fost motive: iureșul zilelor - am fost și plecată două săptămâni în concediu - ăsta e pretext, pentru că dacă ar fi fost dorință mare nu s-ar fi întâmplat așa. Mi-a fost frică să mă scufund iar în mine.
Am trecut prin toate fazele astea de revoltă împotriva Domnului: „Doamne, de ce m-ai lăsat să cad, nu mă vezi că sunt proastă și că atâta pot???????????????” și altele - „certuri” mai grave cu Domnul.
Am tendința asta, de a-L face pe Domnul „slugă” a dorințelor sau necesităților mele de moment. Și sunt conștientă și am început să încerc să mă abțin.
Acum nu mai sunt în faza de „ceartă” cu El. Sunt în faza „Doamne, nu mă lăsa, sunt așa de neputincioasă, am atâta nevoie de Tine, nu mă mai pot descurca fără Tine, Te-am pierdut și m-am depărtat de la Tine, am avut inima împietrită, am căzut în păcat, dar acum mă vezi cum sunt, și strig la Tine cu toată durerea mea, vreau să fie totul ca la început când abia Te găsisem, și Te iubeam mult, strigam după Tine, și alergam toată ziua spre Tine, spre întâlniri cu Tine”.
Of!
E drum greu cu iertarea de sine, în primul rând. Eu mă disprețuiam ca persoană. Ăsta e rodul schemei de subjugare („subjugatorul”: mama). Mi-a luat atât de mult timp să conștientizez asta și să schimb asta.
Eram în biserică la Vecernie, și cum stăteam eu în picioare murind de cald, mi-au picat privirile pe sandalele mele maro. Și am constatat că îmi plac mult, nu pentru că sunt frumoase, ci pentru că sunt ale mele. Eu nu mai avusesem senzația asta până atunci, așa vie și prezentă. Până acum vreo trei ani, de obicei, ce vedeam la lume era frumos, ce aveam eu era în mintea mea anost și cenușiu.
Și acum, dintr-o dată am conștientizat că lucrurile s-au schimbat dintr-o dată cu 180 de grade.
Și mi-am mai dat seama că bietul om care a fost odată prietenul meu e un om așa de rănit, din copilărie, de când lua bătaie de la toți colegii de clasă; a strâns în el o ură pasiv-agresivă care se manifestă asupra persoanelor pe care el le considera „mai slabe”.
Și acum cinci ani, când l-am întâlnit eu pe el schema subjugării era atât de adânc înfiptă în mine încât și-a manifestat toată furia lui latentă asupra mea. Nu și-a dat seama. Își imagina că meritam, pentru că l-am părăsit când mi-am dat seama că nu avem ce căuta împreună, pentru că nu este persoana pe care aș fi vrut-o eu lângă mine.
Nu știu dacă l-am iertat până azi. Mi-a făcut atâta rău, știut și neștiut. Pe de o parte îl compătimesc și înțeleg de ce se comportă așa, pe de altă parte... e greu de iertat fiindcă doare.
Adevărul e următorul: noi înaintăm prin viață (majoritatea) inconștienți, ca niște somnambuli. Exact cum spune seminarul: suntem răniți, ne construim schemele și acționăm după ele și „transmitem blestemul mai departe”. De la Cain încoace. E greu să conștientizezi, și eu constat că e absolut imposibil să te vindeci fără Domnul.
Sau cel puțin pentru mine e imposibil.
Măicuță, dar oamenii ăștia care propun metode psihologice de tot felul, în care ești învățat să-l asculți pe cel de lângă tine, etc, lor de unde le vin idei? Din dorința sinceră de a ajuta și din studii (literatură și observație practică)? Vorba părintelui meu: ce pot face unii oameni (bine) fără Hristos! Și cred că, ce-ar fi făcut dacă L-ar mai fi și cunoscut!!!
Problema mea și poate și a altor oameni e că mă simt rigidă și că în loc să ies din cercul vicios mă complac în același noroi iar și iar. Mă complac, efectiv, fiindcă îmi refuz efortul minim care se cere: puțin consum de energie de a ieși din groapa mocirloasă.
Mă gândeam azi că dacă Domnul nu ne-ar fi făcut acest dar (Spovedania) eu, care din curiozitate am făcut atâtea păcate, ce-aș fi făcut??????????? Dar El a prevăzut. Ne-a dat libertate, dar ne-a dat și posibilitatea iertării.
Ca să ies din cercul vicios am nevoie de energie. De obicei energia mi-o capăt în dar după Maslu, Liturghie, etc. M-am surprins așteptând ca un cerșetor Împărtășania, pentru că nu mă simțeam în stare să-mi aduc în mine puțină pace prin efortul rugăciunii. Am început să mă iau la rost. Adică mă rugam, dar fără concentrare, deci fără folos. Asta fac. Fug de efort. Am rămas uimită când am descoperit asta.
Ciudat. La școală nu eram așa. Eram ambițioasă. Pentru că scopul era clar și inevitabil: examenele. Aici scopul e la fel de clar și de inevitabil, nu se compară, doar că eu văzându-l îndepărtat (în mintea mea, pentru că, de fapt, numai Domnul știe cât e de îndepărtat) tind să uit. Da, SĂ UIT!!!!!
De fapt eu asta fac: nu-L chem pe Domnul să mă ajute. Mă zbat singură. Fără folos, evident. De ce nu-L chem? Uit, în iureșul zilei, deznădăjduiesc ușor, și în afară de momentele când îmi dau lacrimile, când vorbesc cu El, când îmi dau seama cât mă iubește și cât suferă pentru mine, și câte face pentru mine, nu-L simt tot timpul lângă mine. El e undeva sus, eu sunt aici. Eu mă zbat, și El îmi observă rece efortul, evaluând dacă merit să mă ajute nițel, luând în considerare efortul meu. Ca mama. Cum făcea mama. Tot timpul mă evalua și încerca să „scoată ce-i mai bun din mine”.

Măicuță, vă rog, pomeniți-mă și pe mine!!!!

MI