O durere umblătoare muncește, zâmbește, se întâlnește cu prietenii, uneori se ascunde – din ce în ce mai des – în cămăruța ei, la picioarele peretelui cu icoane, se ghemuiește pe o pernă… și se zbate. …Întrebări! Să pun întrebări!… La ce bun? Întrebările mele sunt fără de sfârșit iar pe mine mă disperă acest „fără de sfârșit”.
La moartea bunicii îmi amintesc că durerea, tot așa, părea fără de sfârșit. Obosisem după săptămâni de jelit, făcut cele de trebuință plus, pentru că era toamnă, la țară, întreaga familie se organiza și pentru roadele de pe câmp… acolo întotdeauna anotimpurile dictau. Obosisem să plâng și să mă opresc nu mai era o soluție. Atunci, un copil a zis: „Doamne, toate știu că au un sfârșit, așa și asta, trebuie că se termină.”.
Nu „s-a terminat” cu lunile, cu anul, cu anii, nici acum. Doar am înțeles că dacă ea a murit nu a murit și în inima mea. Am învățat din repetiție, condiționat, că durerea e tranzitorie; mergi la dentist, strângi de brațele scaunului… gata! A trecut!… S-o crezi tu! Nimic nu „trece”… doar… se transformă: o persoană vie devine un locuitor al unei inimi, un dinte stricat – unul plombat, eu… devin… ce? Nu-mi răspundeți cu vorbe că… nu mă ajută cu nimic. M-am supra-dozat cu vorbe.
De ceva vreme mă uit la mine în oglindă, la corpul meu și, azi dimineață, mi-am dat seama că nu îmi mai suport corpul. Nu mi-l plac, nu-l înțeleg de ce trebuie să se supună timpului, de ce mă trădează. Și nu știu cât e timpul vinovat și cât eu.… Cicatricea asta de exemplu… Azi dimineață m-am privit în oglindă și mi-am amintit de câte ori am mai făcut-o: să aflu cine sunt, să aflu cum mă văd ceilalți, iar de cele mai multe ori să îmi potrivesc masca, sau să mi-o construiesc de fapt. „Oglindă-oglinjoară, vreau să fiu o scorpie azi! O zână bună! O femeie modernă! O ingenuă! O anonimă… o... o...”
Durere și plâns mut, nu vreți să plecați... Bine, existați! Azi… aveam ceva treburi de făcut…
Uneori, pisica mea se lipește de mine și nu mai vrea să plece. Mi se lipește de piept, își ține lăbuțele din față pe după gâtul meu. O las acolo și îmi văd de treburi în timp ce mai vorbesc și cu ea. Mă așez la computer și o ajut să îmi stea cât mai confortabil în brațe. Dacă nu o resping, toarce mulțumită, poate chiar adoarme și apoi pleacă singură… Și revine în altă zi.
M-am așezat la computer, pe cât am putut eu cu capul plecat și sub privirea Lui și am dat să mă apuc de lucru. Plimbam ceva hârtii prin mâini și, dintr-o dată, a pocnit ceva: o imagine. O imagine cu toate măștile pe care mi le-am văzut în oglindă de-a lungul anilor, începând cu cea de azi, măști care au pocnit desprinzându-se o dată precum foile de ceapă. Și înăuntru?? – întreb rapid și tremurând. NIMIC! Cum nimic?!! Mi se întunecă privirea și mă ia cu leșin. Mă duc și mă așez ghemuită ca pruncul pe o pernă la picioarele peretelui cu icoane. Plâng! E singurul loc din univers unde mă pot ghemui acum, în care pot avea încredere… poate nu deajuns, dar există.… Iar apoi, m-am întâlnit cu putregaiul și coptura. Nu, nu-nu-nu, delirez! Pentru că știu că am metroanexită sunt influențată acum… Dar… contează ce imagine văd?! SIMT că e adevărat. Și are sens. Are sens cum am putut să izbucnesc așa de brusc la vânzătoarea aceea aeriană, de ce am revenit acasă extenuată atât de multe ori din locuri unde trebuia să fie plăcut, de ce evit oamenii… Și bâlbâi poticnit ca unul care abia acum învață să vorbească: „Primește-mă, Doamne!” Dau măștile jos ca pe niște haine și stau așa… și mă observ cum, foarte fin, dau să mai trag înapoi de câte o mască chiar și sub privirea Lui.… Când ai o rană la care crezi că poți umbla singur o vei face. Pentru că poți controla, zici tu, „cât” și „ce” să te doară. Nu știu alții cum sunt, eu nu am putut controla niciodată „cum” să mă doară…
Când eram copil și am citit povestea regelui renegat cel cu masca de fier… mă miram că nicăieri în carte nu spunea că sub acea mască între timp colcăiau viermi de putregai; ei spuneau de barbă și de plete, doar trecerea timpului păreau că au surprins și nimic din lipsa aerului, a luminii.
„-Bunica, leagă-mă la bubă! – Ia să văd! Nu mai legăm azi. O lăsăm să se zvânte la aer. Ai grijă să nu te lovești la ea până se închide de tot, și ferește-o de apă, frig și mizerie.”
Știam!!...
Cine sunt?
A, nuu!… Știam ce să fac.
Mereu o mască
Ținută în mâna subțire și albă,
Mereu purta o mască pe chip.
Încheietura fină
Sortită să o țină
Era bună la asta:
Oare, uneori,
O străbătea un fior,
Un tremur ușor
Al degetelor
Când ținea masca?
Ani mulți m-am tot întrebat
Dar să întreb nu m-am încumetat
Și apoi am greșit,
În spatele măștii am privit,
Ca să descopăr
Nimic.
Nu avea chip.
Ea devenise
Numai o mână
Ținând o mască
Cu grație.
Autor necunoscut
N N
Copila mea iubită
Îți răspund cu o bucățică din predica părintelui Galeriu la Evanghelia de astăzi:
„Dumnezeu există, dar cum stau eu în fața Lui? Eu pot fi deschis sau închis în fața Lui; libertatea mea, libertatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, uneori se retrage. Or, ce fac eu atunci, în încercările, în durerile mele?
Viktor Frankl distinge trei dimensiuni de manifestare a omului: homo faber (omul lucrător, care realizează valori și își găsește în ele un sens al vieții); homo amans (omul iubitor, care își găsește împlinirea în iubire; în iubirea obișnuită față de semeni). Iar cineva spune atât de adânc: eu îmi verific iubirea, fundamental, prin legătura cu Dumnezeu, în raport cu împlinirea poruncilor Lui. Din acea măsură trebuie să știu că iubesc cu adevărat: dacă împlinesc poruncile Lui; atunci El vine și mi se arată. Cum a spus Mântuitorul: „De mă iubiți, păziți poruncile Mele; cel ce iubește poruncile Mele, iubit va fi de Tatăl Meu, la el vom veni, locaș la dânsul vom face”; și homo patiens (omul suferinței). Frankl susține că, în suferință mai degrabă, se descoperă cel mai adânc sens al existenței. Dacă în celelalte două situații existențiale – a prestației creatoare (spirituale și materiale) și a iubirii – îți poți găsi împlinirea prin ele, dar în lumea aceasta, singura suferință te înalță mai presus de lume. În suferință vezi cum se destramă totul în jurul tău. Și depinde de tine să descoperi sensul – care există – și să suspini în această durere a prezenței absenței, în adâncul tău, și să-L cauți. Dumnezeu se cere căutat; sensul se cere căutat. Sensul nu-l produc eu, spune Frankl; ceea ce produc eu e ceva subiectiv sau un non-sens. Sensul este unic. Și numai suferința mă înalță, mă ridică din platitudinea lumii. Pentru că în suferință văd cum se prăbușește totul în jurul meu; în lipsuri, în necazuri, într-o boală în care făptura mea e sfâșiată, așa cum spune un mitropolit: numai în boală eu simt că una e sufletul și alta e trupul, și atunci eu strig.
De aceea Dumnezeu lasă uneori loc unui fel de absență, în care eu trebuie să simt și să văd prezența Lui. Iar prezența Lui să o resimt ca o naștere a mea.
Deci Dumnezeu ne-a dat pâinea, vindecarea de boli, cuvântul, totul. Dar, deodată, Se retrage; pentru că, repet, Dumnezeu nu vrea să facă din lumea noastră un azil de neputincioși; ci o arenă de osteneală, de nevoință.
Noi trăim astăzi asemenea încercări. Simt însă că se naște o lume nouă. Suntem la sfârșit de lume și început de lume. Or, noi învățăm, din chiar încercările care ne sunt date astăzi, cum se naște această lume...”
Curaj, copil iubit! Eu sunt atât de bucuroasă că te-am întâlnit, că m-ai găsit și că vrei să mergem pe Cale împreună, măcar o vreme!
Cu dragoste,
Maica Siluana ta