Arvo Part, iadul, Raiul și viața lui Dumnezeu

Versiune tiparTrimite unui prieten

Măicuță, în ce hău suntem, în ce hău e întreaga omenire...
Am ascultat și eu Arvo Part, nu știam nimic despre el și m-a cucerit imediat... citeam mesajele celorlalți ascultători de pe Youtube și am văzut că oamenii își amintesc, fără să știe ce fac, de Rai. Mie asta mi-a amintit Arvo Part. De acea pace care va surprinde pe toți cei ce vor ieși din iadul acesta și vor vedea cum trebuie de fapt să simțim... aici suntem într-o chinuială cumplită și într-o încordare continuă, exact ca doi oameni care se bat de zeci de ani și, între timp, mai întind câte o mână și mai beau o gură de apă și nu renunță niciunul căci viața nu va înceta să ne fie potrivnică atâta timp cât vrem să ne ridicăm de jos și să ne înălțăm... Ea de fapt e ca un înger care ne ajută să ne smerim, cum fac cei ce-i leagă la spitalul de nebuni pe pacienții ce altminteri de s-ar scula din pat, și-ar face rău... și noi nu înțelegem că trebuie să renunțăm, că suntem în iad..
Ce e iadul? În înțelegerea mea este sperietura omului care vede că e gol, că el e din nimic, că e nimicnicie... Mintea, săraca de ea, nu poate gestiona o asemenea durere și începe și-și închipuie altceva despre sine... așa intră în noi minciuna... Personal m-am luptat cu acest înger ca un nebun de nestăvilit... la tot ce mă ustura în viață găseam mereu o metodă să anesteziez durerea și asta pe de-o parte e foarte rău, însă am acumulat atâta deșertăciune în inimă, atâta moarte, atâta neputință, atâta suferință, cum oamenii normali nu bănuiesc că există... Ce scârbă era în inima și în sufletul meu... Sunt unii care se sinucid ca să nu mai simtă durerea... eu eram așa de împietrit că nici să mă așez și să renunț nu mai puteam... e foarte greu să ajungi LA CAPĂTUL iadului... atunci am simțit că nu mai pot și într-o fracțiune de secundă întreaga mea ființă a simțit acest îndemn al lui Dumnezeu... „de aici nu se iese Cristian... dar nu e nimic, Eu pot veni la tine dacă tu lași toate armele proprii jos.. nu mai lupta... lasă-te inundat de acest iad...” Ce sete mi-a fost atunci să simt durerea care se voia trăită, să văd adevărul de care am fugit atâta timp..
Ce s-a întâmplat în momentul ăla? Fraților, după un asemenea iad și mai ales cel pe care mi l-am făurit eu, în care am trăit eu (zece ani de consum de heroină, ultimii patru și cocaină plus tranquimazine sau transiliumforte, plus marijuana, plus metadona, dormit pe stradă, înghețat de frig, foame cruntă, mâncat din gunoaie chiar și mâncare stricată de multe ori, sevraje cumplite, stări de durere absolută, carnea se face verde pe tine și atât de mare e durerea și răul că devin absurde toate, de necomparat cu nicio altă durere sau suferință trăită în trup și-n suflet de ființa umană... este pe o altă scală), când în sfârșit ești scos, vei realiza că nu ai fi putut niciodată ieși tu singur, vei vedea în ce constă de fapt Raiul, vei vedea că niciun rău nu este și că nu a fost vreodată, că totul este o minciună, că ai trăit o minciună în timpul căreia ai făcut lucruri îngrozitoare care ți se păreau ultime și fără ieșire și vei vedea acel SENIN, acea PACE care COPLEȘEȘTE TOATĂ MINTEA... Ah, ce neputincios sunt cu cuvintele!
Al doilea gând este DA! - acest sentiment de copleșire - că ceea ce simți este și va rămâne etern! Că ăsta e, de fapt, adevărul și că, de fapt, nu pământul ăsta urâcios este destinația noastră! Oamenii se tem că în Rai e plictiseală... oh, Doamne! Credeți-mă, fraților, că trebuie dărâmat tot ce imaginația construiește! În Apocalipsă se spune că nu-și vor mai aminti cele trecute. Suferința pe care o trăisem se umpluse acum de slavă. Eu vă spun: nu se simte pacea cum se simte aici, iubirea nu e ca asta de-o numim noi iubire, e VIE, cum se explică asta? Știți gândul care ne vizitează și ne spune că nimic nu contează și că nici Dumnezeu nu are cu ce să ne aline această durere, că va încerca El, da eh, e mai bine decât nimic?.. Vai, vai ,vai, câtă minciună! FRAȚII MEI! Ascultați de un suflet cătrănit, noi acum nu trăim, noi suntem în iad, suntem păcaliți că trăim, ni se dau soluții false la probleme false, fraților dacă vă puteți închipui că nici a gândi nu e normal... mai ales despre sine... aici noi „nu suntem încă”... acum suntem NIMIC! De asta ne și închipuim și ne mințim că trăim căci, de fapt noi suntem morți... NUMAI CĂ NIMICUL, FRAȚILOR, NUMAI CÂND SE UMPLE DE DUMNEZEIRE ÎNCEPE SĂ FIE!!! PÂNĂ ATUNCI NIMICUL ÎȘI ÎNCHIPUIE CĂ ESTE!.. Ce bucurie să fii din nimic, că poți atunci încape TOTUL! La Dumnezeu nu există reproșuri, niciodată, fraților, nu vă va reproșa nimic, este percepția minciunii, credeți-mă, DA! Chiar și acele amenințări din Evanghelie! De fapt nimic, nu e ce pare.. ah, câtă Iubire.., nu mi-a reproșat atunci Dumnezeu nimic, ci m-a uns și m-a scăldat într-un ocean de iubire... după atâta suferință să văd că El niciodată nu m-a amenințat cu nimic! Cum să explic eu ce am simțit? Cum mi-a bucurat inima și cum mă scaldă în stări de fericire infinit mai presus de ideea noastră despre fericire. Raiul e ÎNĂUNTRU... câtă GENEROZITATE! De nu era spre câștigul meu, nu se oprea niciodată acel har, căci i-am cerut-o și mi-a răspuns să stau liniștit că și El savura exact ca și mine bucuria mea... Dumnezeu nu ne dă cu porția căci cu aceiași porție cu care se hrănește El, pe aia o trăim și noi... eu asta simțeam, că sunt El, că trăiesc exact ce trăiește El... ce dar... o să vedeți fiecare dintre voi cum e să fii dumnezeu, e de fapt ce ne dorim, de unde se explică și nevoia de închipuire... Această sete nu se poate hrăni cu nimicul, în momentul în care nimicul rămâne pe cont propriu, separat de Dumnezeu, are numai două soluții: pocăința sau închipuirea.. Eu nu sunt un privilegiat, ci un fiu risipitor care am venit înapoi printre voi din moarte. Dumnezeu știe cât suferim, nu vă temeți că nu trece cu vederea niciun oftat al nostru, pe toate le va „răzbuna” căci acea stare pe care mi-a dăruit-o nu mi-a dat-o câteva minute, cum mă întrebau părintii mai înduhovniciți și care au trăit așa ceva - căutându-le prin nevoință, nu mâncând roșcovele ca mine. Ei mă întrebau câte minute ai trăit asta frate? Părintele Cleopa vorbește de un stareț care spunea că s-a pogorât cu mintea în inimă două ore și zece minute și că aceasta este foarte mult... Prima „rază” a fost de 20 de minute care prevestea ce avea să vină seara... aproximativ 14 ore, fraților... adică echivalent cu nevoia mea, căci nu se dă pentru vreo vrednicie harul, nici chiar la Sfinți... Sfinții nu zic că sunt păcătoși de ochii noștri, ca să nu-i slăvim, ci chiar se simt mai nevrednici de a vedea lumina Soarelui... chiar este un canon care zice că de vei crede că Sfinții nu se simt chiar ca cei mai mari păcătoși, atunci anatema să fii! După iadul pe care-l acumulasem în mine, așadar pe cât ne vedem mai ai iadului, pe atât Dumnezeu se apropie mai tare... Dumnezeu nu e supărat pe noi, deși toate indică poate asta. El ne stă împotrivă atunci când ne îndepărtam de El, adică ne înfrânează ca să nu ne îndepărtăm iremediabil, prin acest binecuvântat blestem menit să ne smerească, căci noi altminteri am fi fost veșnic morți și de neîntors din căderea noastră prin înălțarea mândriei... „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă și celor smeriți le dă har” .. Satana ne ajută fără să vrea... ah de ne-am lăsa răstigniți! De-am înțelege odihna Crucii, să trăim suferințele...
Mă opresc căci nu sfaturi mi-am propus să dau și nici nu am voie să dau așa ceva... poate că am greșit scriind acest mesaj, azi noapte m-am gândit ascultând Arvo Part la hăul în care suntem și am simțit nevoia să mărturisesc că ce trăim noi e o minciună și că, așa cum spunea Maica Siluana într-o conferință, „nu asta este viața”.
Hotărâți Sfinția Voastră, Măicuța mea dragă, dacă e bine să publicați acest mesaj și iertați-mă dacă am greșit scriindu-l... Poate va ajuta pe cineva ca atunci când e la grea încercare să nu asculte îndemnul demonului la deznădejde, să nu se urască pe sine cu deznădejde „crezând că asta e pocăința” cum m-a învățat pe mine Maica Siluana ...
Doamne ajută-ne să vedem iadul în care suntem, să vedem minciuna în care trăim, să acceptăm și să nu mai fugim în închipuire de ceea ce suntem - „pământ păcătos”.. Să înțelegem că în secunda acceptării durerii, suferința se transformă în eliberare și în bucurie. Miluiește-ne Dumnezeul nostru!Cristian

Da, suntem în iad, dar aici vine Domnul, Cel Ce Vine, ca să ne scoată dacă voim! Cum? Cum Singur știe cu fiecare în parte! Să ne rugăm unii pentru alții și să ne îndemnăm pe Cale cu grijă și nădejde.
Cu recunoștință și rugăciune,
Maica Siluana