Dragă Măicuță,
Mă iertați că sunt prea „silitor”, dar s-au așezat așa de multe la locul lor și văd că atrag altele și altele, că nu se mai termină binefacerile... Credeți-mă că uneori mi se pare că visez și că poate mi s-a părut mie... dar nu! Hristos e real! Tot ce face cu mine e real și mă întreb cum de am putut să fiu așa de insensibil și să nu mă zbat să învăț să-I primesc ajutorul... Până când n-am gustat credeam că n-am cum, eu, un „terchea-berchea”... Acum mă simt vinovat că mă bucur de aceste daruri și aș vrea să fac cumva să le dau și altora „rețeta”! Când mă gândesc că mie, când eram mic, fiindcă am crescut în sărăcie, îmi era rușine să-I cer ceva lui Dumnezeu, că mă gândeam că obosește având atâția pe cap și că sărăcește. De asta stingeam lumina, nu făceam risipă... Am citit de curând la Cuviosul Paisie Aghioritul ceva interesant: le făcea observație unor măicuțe că foloseau cioturi de lumânări în biserică sau ulei vechi la candele că „erau sărace”... și a zis: Nu! Dați-I lui Dumnezeu ce aveți mai bun, că de aia nu aveți! Și apoi a vorbit despre asta, că Dumnezeu nu sărăcește... că știți, avem senzația, până să înțelegem, că e calic, că ici colo-i dă câte unuia... Cum spunea mama mea că e egal cu zero. De unde și idea că sfinții sunt aleși, dom'le! P-ăia i-a ales Dumnezeu... asta mi-a spus-o un penticostal! Că nici nu tre' să vrei, că dacă vrea El e suficient! Mâine dimineață vine cu contractul...
Contează enorm lipsa de sfătuire! Aici voiam să ajung. Păi, când știi că ești în mormânt, când deschizi ochii și vezi în ce hal ești, aici mulți cad... Deznădăjduiesc... Nu acceptă, vor să iasă. Îl imploră pe Dumnezeu: Nu mai fac! Fac orice! Scoate-mă de aici! Și se agită de moarte dacă nu vine cineva să le spună: Măi, stai liniștit aici în întuneric! Atunci, spune starețul Tadei, cum s-a liniștit omul, cum s-a și mântuit! La sârbi, am înțeles că smerit și liniștit sunt sinonime... Știu câteva povesti de N. D. E. (near death experiences), în care unii oameni fiind în pragul morții, prin înec de exemplu, auzeau o voce blândă care le spunea nu te mai zbate, liniștește-te... Cei ce nu se linișteau făceau o incursiune prin iad, iar cei ce se linișteau vorbesc unanim despre această Lumină de nedescris, care conține toate în ea, și care-i învăluia cu o infinită și necondiționată iubire...
Pe mine m-ați liniștit Sfinția Voastră... Câteva „injecții” și s-a schimbat radical totul... Sfântul Siluan, nu? 15 ani de iad!! Și ce iad! Cu dracii în chilie... Am citit în Sbornic și despre un stareț care 30 de ani s-a chinuit astfel și în pragul morții în ultimii ani a zis: Doamne, eu nu pot! Te-am dezamăgit! și s-a mântuit! I-a „picat fisa” când a spus asta... Nu se lăsa învins. Apoi, în alți câțiva ani, a ajuns la desăvârșire.
Așadar subiectul nu e deloc de neglijat, căci toți până să ne „pice fisa” asta ne nevoim eretic... Credeți-mă, Măicuță, că mai aveam să stau în șpagat pe două scaune și le încercam pe toate cu asta!Ce nu am încercat! Măi, ziceam, nu-mi ajută, nu sunt bine! Pe cât mă chinuiam mai tare pe atât mai dezamăgit eram... Mi-am izbit creierii de gresie, ba până și am fugit, că nu mai știam ce să fac... Ieșeam seara, că e mai puțină lume pe stradă, și alergam strigând rugăciunea... Odată m-a oprit un nene și m-a întrebat dacă am pățit ceva că mă duce el cu mașina la spital! Câtă bătaie mi-am dat nevinovat! Apoi mi-am ales o suită de sfinți mai mari că să am succes garantat și am zis așa: Voi știți! Învățați-mă și pe mine sau vă jur să nu aveți pace și să nu vă bucurați până nu mă lămuriți și pe mine... Mă speriam că trebuie mai întâi să te chinuiești 15 ani musai că să înțelegi asta... De fiecare dată când ziceam Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul, parcă mă dădeam cu tâmpla de cer... Am făcut scheme, tabeluri, mă uitam la ele, le învârteam pe toate părțile, nu-mi mai făceam canonul stând și reflectând... Îmi treceau și câte 10 ore astfel... Asta până de curând, când m-a miluit Dumnezeu... Și acum vă spun că nu se mai opresc binefacerile... Sunt copleșit! Cred că vă închipuiți ce e în sufletul meu... io mă așteptam ca Dumnezeu să mă smerească prin bătaie și El mă copleșește cu daruri... Acum văd și eu ce sălbatic am devenit...
Vă mulțumesc, revin cât de curând cu sesiunea și vă doresc să vă mângâie Maica Domnului, pe care am rugat-o și o să o mai rog pentru Sfinția Voastră să vă ocrotească și să vă mângâie, că să nu slăbească și să nu se împuțineze vreodată Darul ce-l aveți de la BUNUL DUMNEZEU!
Cu bucurie și cu pace vă îmbrățișez și vă mulțumesc în numele tuturor Copiilor pe care-i aveți pe lume,
Cristian
Dragul meu Cristian,
Îți ascult mărturiile luptei pe care ai dus-o că să ieși din iad și mulțumesc lui Dumnezeu cu lacrimi de recunoștință pentru simplitatea cu care ai încercat să faci ce te-am învățat fără să negi sau să disprețuiești pe cineva sau vreuna din „metodele” folosite înainte. Acum le vezi lipsa de finalitate, dar ele au avut și au sensul lor. Fără ele n-ai fi descoperit, probabil, că taina suferinței omului este împotrivirea la lucrarea lui Dumnezeu. Noi auzim că trebuie să facem poruncile și le luăm că lucrări autonome, cu forțele noastre. Nu auzim de la început că Fără Mine nu puteți face nimic! Nu înțelegem ce înseamnă coborârea Domnului la iad! Și așa, ne zbatem să facem noi ce credem că I-ar plăcea lui Dumnezeu că să avem motive temeinice să-I reproșăm că pe noi nu ne iubește, că ne-a făcut gunoaie, că se uită numai la alții. Și toate astea, spun unii specialiști în știința sufletului omenesc rupt de Dumnezeu, doar că să ne consolidăm un scenariu pe care am ales să-l interpretăm până la moarte: „nu sunt bun de nimic”, „nu merit să fiu iubit”, „sărmanul de mine, uite ce mi-au făcut” etc. Și ne folosim orice relație, inclusiv pe cea cu Dumnezeu, ca să ne dovedim că „am avut dreptate” și că „nu merită să te zbați”!
Cunosc așa de bine acest joc! Și capcanele lui! Acesta este și motivul pentru care cred în lucrarea pe care a binevoit Dumnezeu să o fac cu voi, cei ce mă întrebați și doriți cu adevărat să ieșiți din iadul din voi. Eu am început să ies din iadul meu, cu mila lui Dumnezeu, din clipa în care am constatat, am văzut și simțit, că sunt un actor genial distribuit într-o piesă proastă, de cea mai proastă calitate. Atunci m-am hotărât să-mi scriu alt scenariu. A fost cumplit, pentru că o vreme nu mai știam cine sunt, așa de tare mă identificasem cu scenariul și cu indicațiile de regie fidele lui. Dar am rămas în acel gol și în acea durere arzătoare de a nu ști cine sunt până a venit Cel ce Vine, Creatorul meu și Mântuitorul meu, și m-a învățat să trăiesc fără niciun scenariu! Să mă las în Mâna Lui! Acum sunt și în iad și în Împărăție, dar atenția mea nu mai e sluga niciunui scenariu și viața mea atârnă clipă de clipă de Domnul. Fiecare trăire, fiecare simțire, fiecare gând se lasă văzut de ochiul Său atent și iubitor. Și când mă mai fură foamea de suferința pe care o trăiam pe „vremea aceea”, fie alerg îndată la El și mă scoate cu un simplu surâs înțelegător, fie aleg să mai rămân acolo cu câte cineva care se crede prea singur pe scena lui... E o mare capcană. E capcana „binefacerii” care-l face pe cel din fața ta să depindă de tine și nu de Domnul, iar pe tine să te crezi „oleacă de Dumnezeu”...
Atunci sună „ceasul deșteptător” și mă trezesc și o iau de la capăt. Și capătul e mereu un început, dar niciodată același... El, Domnul, le face pe toate noi. Și căderile sunt altfel cu El!
Și nu avem a ne teme de căderi! Cum să nu cădem când suntem atât de plini de noi, încă! Și încă mai privim lumea și pe noi și pe cei din jur, și chiar pe Dumnezeu cu vechile tipare? Dar să ne amintim că suntem în iad, că numai Domnul ne scoate și că, așa cum minunat spune Starețul Tadei, de ne vom liniști (smeri), ne vom mântui!
Mulțumesc mult pentru mărturiile tale, Cristian, și-L rog pe Domnul să nu pierzi din daruri împărtășindu-le! Știu, tot din proprie experiență, că de ne vom aminti mereu de micimea și nimicnicia noastră, dovedită în timp și prin fapte, Domnul ne va milui și feri de o cădere iremediabilă în mândrie sau slavă deșartă. Iar de vom cădea, tot El, Multmilostivul, ne va mustra și ne va îndrepta!
Cu dragoste și recunoștință,
Maica Siluana