Măicuţă dragă,
Abia acum a venit momentul să îţi scriu. Acum, după ce am citit „La capătul durerii este Dumnezeu”. Citind, durerea mi-a dat ghes să îmi deschid sufletul şi să o aştern în câteva rânduri.
Mă simt în acea cădere de care vorbeai, cădere care mă duce în iadul sufletului meu. Nu ştiu, pe ce treaptă a căderii sunt acum, însă frica, laşitatea sau mândria, mă face să mă mai opresc din când în când şi să mă revolt. Mă bucur doar că prin setea mea de Dumnezeu sunt determinată să ajung acolo, pentru a-L întâlni şi pentru a mă vedea pe mine aşa cum sunt.
O astfel de revoltă sufletească s-a produs şi la seminarul pe care l-am început în mai. Şi cu bunătatea matale m-ai îmbrăţişat, m-ai încurajat şi m-ai îndrumat să-ţi scriu.
Povestea din prezentul meu este că, până acum, am două sarcini care s-au oprit în evoluţie. Una la şapte săptămâni şi alta la paisprezece săptămâni. Analizele au ieşit bine, iar medicii mi-au recomandat să fac şi testele genetice. Le-am făcut şi spre surprinderea mea şi a soţului ne-a ieşit că avem amândoi aceeaşi mutaţie genetică. Medicul genetician mi-a spus că este o mutaţie foarte rară şi i se pare ciudat că amândoi ne-am găsit cu aceeaşi problematică. Din punctul lui de vedere, şanse de a avea un copil avem, însă totul este în mâna lui Dumnezeu. Poate să fie o sarcină bună sau poate să se repete experienţa trecută. Alţi medici consideră că testele nu sunt valide şi ne-au recomandat să le refacem.
La fiecare sarcină pierdută mi-am trăit durerea şi i-am rugat pe copilaşii mei să mă ierte că nu i-am putut întrupa. De fiecare dată când mă duc la biserică, aprind lumânări pentru ei şi îl rog pe Dumnezeu să mă ierte şi să-i ţină în pacea, lumina şi iubirea Lui. Şi asfel m-am împăcat cu gândul că totul este în mâna Lui. Aşa este vrerea Lui şi aşa rămâne. Eu nu mai pot să fac nimic.
Atunci la seminar, m-am simţit răscolită când am aflat că noi, mamele, producem din ştiinţă sau din neştiinţă ceva care să ducă la oprirea copilaşilor din evoluţie. Atunci am trăit sentimentul vinovăţiei pentru că am făcut „ceva”, ceva care nu mi-e cunoscut. „Ceva”-ul din ştiinţă nu l-am găsit, astfel, conştiinţa mea s-a simţit curată şi am putut să trec peste aceste evenimente. Însă din neştiinţă ce am făcut??? Aceasta este întrebarea care m-a făcut să iau drumul spre iadul din mine. Pentru că acel „ceva” aici îl voi găsi şi sunt convinsă că Dumnezeu va pune lumina lui binefăcătoare, ca să văd.
Am început să desluşesc unele lucruri.
Iadul meu cuprinde mânia şi furia acumulată din copilărie când tatăl meu m-a abandonat, iar mama prin iubirea ei m-a hiperprotejat. Mulţumesc lui Dumnezeu că mama a fost mereu alături de mine şi mi-a dat tot sprijinul de care am avut nevoie, aşa cum s-a priceput ea, însă această hiperprotecţie m-a impiedicat să mă maturizez.
Durerea mea este că tot am recreat inconştient acest abandon, alegând în viaţa mea oameni pe care să nu mă pot baza, la fel cum nu m-am putut baza deloc pe tatăl meu.
Mă bucur, în schimb, că acum pot fi prezentă la lucrul acesta.
Bineînţeles, şi pe soţul meu l-am ales tot după acest mecanism. Soţul meu este un om deosebit, plin de căldură sufletească, de iubire, dar care are probleme cu alcoolul, lucru pe care eu îl detest şi îl resping. Nu este alcoolic, însă atunci când bea se îmbată şi nu mai este bun de nimic. În consecinţă, tot ceea ce plănuisem să facem, nu mai poate fi făcut pentru că el nu mai este în stare. Mi-e greu să accept lucrul acesta la el. În acele momente mă simt singură, cu toate responsabilităţile pe umerii mei. Nu mai simt că sutem parteneri, ci sunt doar eu, pe cont propriu. Aşa cu m-am simţit întreaga mea viaţă, până să îl întâlnesc pe el. Deşi în celelalte aspecte ale relaţiei noastre ne înţelegem bine, totuşi eu nu pot să accept această slăbiciune a lui. Simt că lucrul acesta este necurat, ne afectează relaţia şi ar fi o lecţie de viaţă proastă pentru copiii noştri.
Mă întreb acum, oare nu această respingere faţă de soţul meu, de fapt respingere faţă de neputinţa lui, m-a facut pe mine să îmi „abandonez” inconştient copiii, pentru că nu am vrut să-mi asum sigură responsabilitatea faţă de ei??? Pentru că eu mie mi-am promis că atunci când voi avea copii, eu nu îi voi creşte singură, fără tată, aşa cum am crescut eu. Deşi el este prezent fizic, îl consider absent emoţional. Din acest punct de vedere mă simt vinovată că am făcut o alegere de căsătorie greşită.
Şi dacă sunt în iadul acesta, ce este de făcut Maică???
Îţi mulţumesc pentru ascultarea sufletului şi gândului meu.
Te îmbrăţisez cu drag, îti doresc multă sănătate şi mult spor în dăruirea cea de folos oamenilor,
B. D.