Dragă Măicuță,

Am observat că toți „copiii” dumneavoastră le scriu părinților lor scrisori pe care nu îndrăznesc să le și trimită, pentru că ar înrăutăți și mai mult relațiile lor cu ei. Mai jos încerc și eu acest lucru, în speranța că astfel mă voi descoperii pe mine și voi descoperi și relația mea cu ei, adică voi scoate din adâncuri părerea mea despre relația noastră.
M-am tot gândit ce titlu să pun scrisorii și până la urmă am lăsat așa cum se face, nu cum simt.

Dragă mamă,
Îți scriu această scrisoare, care nu va ajunge niciodată la tine, nu pentru că nu aș vrea să-ți spun în față ce am de spus, ci pentru că nu vreau să deteriorăm și mai rău relațiile noastre. Am încercat acum vreo șase ani, destul de timid, să-ți spun să nu mă mai critici tot timpul și să nu mă mai consideri cel mai rău lucru de pe pământ și am obținut, după drăcuiala de cuviință, câțiva ani în care nu ai vrut să mai auzi de mine și nici să nu mă mai vezi, așa că am învățat lecția: mă prefac că totul este în regulă.
Mă uit în urmă, cât de mult pot, și nu te văd nicăieri. Sunt singură sau cu fratele meu. Eu sunt „mama” lui și el e „copilul” meu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un „copil” așa cuminte și ascultător. Îl pun pe oliță și îl șterg la fund. Ce speriată am fost când s-a spart olița! Atât de speriată că nu îmi mai aduc aminte ce ați spus, pentru că ați apărut toți în peisaj. Apoi iar numai noi doi ne jucăm în curte, fie vara, fie iarna. Același joc: eu sunt „mama” și el e „copilul” meu.
Îmi povestești, mare fiind, că aveați multă treabă, tu și bunica, amândouă casnice și nu aveați timp de mine, de aceea mă închideați într-o cameră cu o farfurie cu mâncare la o ușă și alta la altă ușă, să mă servesc singură. Mă cutremur și acum. Copil nedorit. FATĂ, ce lucru teribil să fii fată și nu băiat. Apoi se naște fratele meu la numai doi ani și câteva luni diferență. Cică copil dorit și băiat pe deasupra, dar lepădat și el în curte ca și mine. Nici azi nu sunt pe deplin convinsă că nu am fost înfiată. M-a urmărit mult timp un vis în care cineva mă dădea vouă într-o pădure. Poate nu a fost vis, poate s-a întâmplat aievea. Și mă tot gândesc că la un moment dat ai să-mi spui lucrul acesta și eu am să-mi caut părintii adevărați, care poate au murit între timp și nu am pe cine să mai îmbrățișez. Mă doare sufletul.
Nu am în minte nicio clipă în care să mă iei în brațe, să mă mângâi, să mă săruți, cum fac mamele cu copiii lor. Apari în amintirile mele doar când trebuia să mergem la vreo serbare și eu trebuia să fiu băgată în toate chestiile alea: dansuri populare, scenete, balet, poezie, piramida etc., că de când mă știu sunt pe scenă, să fac fală familiei, dar degeaba. Atunci intri în priză. Îmi arzi părul cu un fier, ca să-mi faci „locane”. Te ocupi de mine, dar ca de o păpușă, nu cu drag ca de fetița ta. După ce mă desfășor, nu mă săruți, nu mă feliciți, deoarece era normal să fac asta. Mai mare fiind, începi să-mi decolorezi părul, fără ca eu să știu, cu apă oxigenată și îmi picuri în ochi un pic de atropină, tot fără să știu, ca să am ochii negri și părul blond. Așa trebuia să fie „păpușa” ca să fie plăcută. Aflu de la diriginta mea că ceva nu e în regulă cu părul meu și mă revolt. Atunci mă tunzi și nu te mai preocupi de mine, că dacă păpușa a început să vorbească, nu mai e interesantă. Și nu numai atât. Vă aliați cu bunica împotriva mea și orice zic, care nu vă convine, mă catalogați imediat: „Ești ca tac-tu. Ai pipota strâmtă ca tac-tu. Semeni în neamul lui tac-tu.”. Iar tata era cel mai puturos și mai rău bărbat de pe pământ. Și eu te credeam. Și mă străduiam să nu fiu ca tata. Învățam bine și foarte bine. Trebuia să iau premiul I, la premiul II vă strâmbați amândouă din nas: „M-am lăsat pe tânjeală.”. Mă uit după băieți. Cine știe? Dar tot ce fac nu contează, oricum nu mă tratezi ca pe copilul tău cel iubit și trăiești cu impresia că mă poți fraieri, dar eu simt asta și mă îndepărtez din ce în ce mai mult de tine și de familia asta. De aceea ajung să urăsc casa în care stau și îmi doresc să plec din ea. Sărmana casă, nu are nicio vină, dar eu dau vina pe ea. Doamne, am ajuns și o drăcui, săraca. Casa făcută de bunicul meu vitreg. Pe el îl văd în amintirile mele. Ne spune povești cu tâlhari și cu draci, ce știe el de când era mic, ne cântă din scripca făcută de el, ne face floricele de porumb într-o cratiță cu capac făcută tot de el special pentru asta. Și el nu este bunicul nostru de-adevăratelea. Și el îl iubește pe fratele meu mai mult pentru că e băiat, dar nu se poartă urât cu mine.
Și am început să am niște migrene înfiorătoare, dar mă trimiteai la școală așa bolnavă, că nu trebuie să am absențe. Câteodată aveau milă de mine profesorii și mă trimiteau acasă. Eram slăbuță și anemică, dar tu îți faci un titlu de mare realizare, că atunci când am cerut să ne dai salam cu pâine la școală, ne-ai lăsat să flămânzim toată ziua în așteptarea ta, ca altădată să mâncăm ce ne dai nu să facem nazuri. Niciodată nu ai știut ce mâncărică ne place, cum știu mamele iubitoare, să ne faci câteodată ca un dar.

Am fost niște copii foarte cuminți și ascultători și nici pe departe mofturoși dar, ca orice om, aveam și noi preferințele noastre pe care ai fi putut să ni le faci din când în când. Tot ca model de viață mi-ai zis că nu trebuie să iubești, că iubirea e o prostie. Că tu nu ai iubit în viața ta și că te-ai măritat că așa trebuie și ai făcut copii tot așa, că așa trebuie. La fel trebuia să fac și eu. Și pentru că nu te-am ascultat și m-am măritat cu cine nu voiai tu, m-ai aruncat ca pe o zdreanță și nu ai vrut să mai știi nimic de mine. Cred că de-abia așteptai un motiv cât de mic ca să termini cu mine, mă suportaseși destul. Ceea ce nu pot să-ți iert însă e viața fratelui meu: „copilul” meu, pe care l-am crescut cum trebuie și care era un îngeraș de copil, ascultător și cuminte, iubitor și iertător și care vă iubea din toată inima lui și de care v-ați bătut joc pentru egoismul vostru. Nu a putut, săracul, să plece de acasă și să-și facă o viață a lui, că trebuia cineva să stea cu voi și să aibă grija voastră, deși nu era cazul, că nu erați nici bolnave, nici neputincioase. Tare bine te simți în postura de victimă. Murise tata și acum trebuia altcineva să-i ia locul.
Îmi aduc aminte cum m-ai făcut răspunzătoare de boala tatălui meu și de moartea acestuia.
Mereu încerci să mă faci să mă întorc în orașul meu, dar vreau să-ți spun un lucru: Eu nu am plecat de acasă, eu am fugit de acasă. Nu mă mai întorc niciodată, pentru că nu e un cămin cald și iubitor în care să vrei să te întorci.
Nu te iubesc. Sunt ca tine: nu iubesc pe nimeni. Ar trebui să fii mândră de mine.

Îmi continui scrisoarea pentru că mai am multe să-ți reproșez.

Nu am înțeles niciodată de ce ați insistat atât de mult toți din familie, inclusiv tu, să fac cât mai multă școală, ca apoi să nu scapi niciun prilej să critici pe cei cu facultate și să spui mereu „că acolo unde e multă carte e și multă prostie” și altele asemenea. Cum poate o MAMĂ să fie geloasă pe realizările propriului ei copil? Și cât m-am chinuit să fac această școală, ca să fiu așa cum credeam că vreți voi! Nu uit ce spaimă am tras la bacalaureat când m-am blocat la examenul oral de la matematică și era să-l pic și ce coșmaruri am avut foarte mulți ani cu acest examen. De ce m-am chinuit? Ca să mai ai un motiv să mă urăști? Că eu am reușit și fratele meu nu?

Îmi aduc aminte că în puținele clipe libere pe care le aveam îmi doream foarte mult să citesc. Îmi plăceau așa de mult cărțile. Și, inițial, m-ai lăsat să citesc, până când fratele meu nu a mai reușit să se descurce la școală. Din acest moment mă amenințai că îmi arzi cărțile dacă mă mai prinzi citind. Eu urma să am o singură preocupare: să-l ajut pe fratele meu la școală, să-l meditez la toate materiile. Tot el, săracul, a găsit o soluție ca eu să pot citi: mi-a căutat caietele din anii din urmă și copia de acolo lecțiile care coincideau cu ale lui și așa îmi rămânea și mie un pic de timp. Nu îmi pot imagina cum e să iubești unul din copii și pe celălalt nu. Dar se pare că asta e boala în familia noastră. Nefiind singura care face așa ceva, probabil ți se părea normal, dar îți spun eu că nu e normal deloc.

Când încercam și eu, destul de timid, să-ți mai spun cum o duc în familia în care am intrat, cu părinții soțului meu, care și ei erau cu „problemele” lor, săreai ca arsă: „I-auzi, dragă, ce zic și ce fac nurorile, păi fratele tău sper să nu ia una ca tine!”. Deci nu erai mama mea, nici nu ai fost vreodată, erai soacra. Doamne, Doamne! Cât m-am rugat la Dumnezeu să nu te urăsc. Așa ziceam: „Ajută-mă măcar atât, să nu o urăsc!”. Pe tine și pe soțul meu alcoolic. Doamne, cum poți ierta o mamă, care își blestema copilul să aibă boala tatălui și să moară ca el? Știi cu ce spaimă am trăit că o să mă îmbolnăvesc ca tata și ce spaimă am acum că am anii la care el a murit? Nu știi. Nici nu te interesează probabil. Acum ai un alt motiv pentru care să fii dezamăgită de mine; nu mă mai vopsesc la păr și nu îmi mai tai părul și, culmea, mai merg și la biserică, „ca în evul mediu”. Și colegele mele ce bine au ajuns, numai eu sunt o prăpădită. Chiar așa să fie?
În încheiere îți spun că încă îmi mai caut mama, încă mai sper că sunt înfiată și că undeva există și pentru mine o mamă.
Nici nu știu cum am să închei scrisoarea. Cred că am să o las așa neterminată.

Speranța mea este că dacă am să avansez pe Cale, Dumnezeu o să-mi umple inima cu iubirea Lui și astfel am să am și o mamă.

Fata ta